Ioav fost studentul meu. Era îndrăgostit de terapia intensivă, și-a împlinit visul și a ajuns medic specialist în domeniul pe care și-l dorea. Am lucrat mult împreună, am fost examinatori ai studenților de medicină care făceau rotație în secția de Anestezie și Terapie Intensivă la spitalul Soroka. Avea un umor deosebit. La examene, înaintea întrebărilor de specialitate, îi relaxa pe studenți cu întrebări despre literatură, muzică, religie. Aceasta a devenit o tradiție îndrăgită de studenți pe parcursul anilor. Era citit, îl interesa literatura, filosofia, istoria. Era o plăcere să stau de vorbă cu el. Era întotdeauna nelipsit de la demonstrațiile de sâmbătă seara împotriva reformei judiciare.

La începutul războiului a refuzat propunerea spitalului de a-l reține la locul de muncă și s-a înrolat în armată.

– Pe front e mai mare nevoie de mine, spunea.

A fost medicul unei unități de comando. În prima sa permisie a participat la demonstrația de solidaritate cu ostatecii deținuți de Hamas.

– A trecut un an de când demonstrăm în serile de sâmbătă, la început împotriva reformei judiciare, acum pentru eliberarea celor deținuți în Gaza, mi-a spus Ioav, dar cred că vom mai avea mult de demonstrat și după eliberarea lor.

În decembrie 2023, în timp ce îi trata pe soldați, a fost el însuși foarte grav rănit, în creier și în masivul facial. La sosirea la spitalul Soroka, nimeni din personal nu l-a recunoscut din cauza rănilor extinse ale feței. A fost vreme îndelungată în comă, sedat și ventilat, în secția de terapie intensivă, acolo unde îi plăcuse atât de mult să lucreze. A fost între viață și moarte. Dar cu toată gravitatea rănilor și cu toate complicațiile survenite pe parcurs, s-a trezit din comă și s-a pus pe picioare.

După o perioadă petrecută la un spital de recuperare, s-a reîntors să lucreze. Când a reapărut în secția de terapie intensivă, a fost o adevărată sărbătoare.

– Cum te-ai reintegrat în munca de intensivist? – l-am întrebat.

– N-a fost ușor, mi-a răspuns Ioav. Timp de câteva săptămâni am fost sub observația unui psiholog, apoi șeful de secție m-a urmărit în activitatea mea din secție, limitată la câteva ore pe zi. M-am simțit sub supravegherea directă, orweliană, a Fratelui mai Mare. Am trecut testele cu bine, precum vezi, a continuat Ioav. Lucrez deocamdată numai trei zile pe săptămână, dar sper ca în curând să ajung la full job. Știi, douăzeci la sută din creierul meu a fost distrus ca urmare a leziunii. Se pare că această parte a materiei cenușii a fost de prisos, mă descurc bine și fără ea, mi-a spus Ioav zâmbind.

– Acum, când îi tratezi pacienții gravi de Terapie Intensivă, printre care sunt și mulți soldați, îți amintești prin ce ai trecut? – l-am întrebat.

– Nu, nu-mi amintesc de nimic.

– S-a schimbat ceva în stilul tău de muncă? – l-am întrebat pe interlocutorul meu.

– Nu, n-am observat, doar că m-am surprins că respir în sincron cu bolnavii ventilați și mă bucur de cea mai mică schimbare în bine.

– Cu studenții vei mai lucra? – l-am întrebat.

– Dacă va fi nevoie de mine, sigur că da, a răspuns Ioav. Într-un mesaj pe care mi le-ai trimis pe WhatsApp ziceai că mă așteaptă nu doar toată secția de Terapie Intensivă, ci și demonstranții pentru eliberare ostatecilor. Atunci încă nu știam dacă voi fi în stare să mă țin pe picioare, dar rândurile tale mi-au dat speranță. Voiam să mă întorc la lucru ca să-i pot trata pe cei care au atâta nevoie, mai ales în zilele pe care le trăim, și să fiu din nou în rând cu cei care nu și-au pierdut speranța și sâmbătă de sâmbătă se solidarizează cu ostatecii din Gaza. Spune-le prietenilor demonstranți că în curând mă voi alătura lor și atunci pot să zic că într-adevăr m-am refăcut.

Andrei Schwartz

15/03/2025