Am fost educat de părintele meu să nu mă uit înapoi, ci să trântesc ușa după mine și să-mi caut drumul de viitor. Trecutul nu se poate repara și dacă nu am învățat nimic din ce mi s-a întâmplat, păcat de timpul irosit. Așa cum am mai scris, la emigrarea mea în Israel am lăsat în urmă o Românie stagnantă, în care nimeni (sau aproape nimeni) nu o ducea bine, dar nimeni (sau aproape nimeni) nu o ducea rău. Practic aveam de toate, deși – de exemplu, dacă aveam musafiri în weekend, toate după-amiezile acelei săptămâni le petreceam în căutare de alimente pentru a oferi oaspeților un meniu acceptabil. Aveam mașină, dar ca s-o cumpăr trebuia să pun banii la CEC, ca să se ”învechească” timp de șase luni. Și bineînțeles că pentru noi, cei înscriși de plecare în Israel, numai gândul la o posibilă excursie în străinătate era un vis cu zero șanse de realizare. Despre fiecare din amănuntele de mai sus aș putea scrie un eseu separat, dar mă opresc aici, pentru că în continuare vreau să povestesc despre recenta mea întoarcerea de 36 de minute în ”raiul” pe care-l părăsisem. De fapt, ”întoarcerea” nu m-a readus în anii 1970, ci cu vreo 15 ani mai târziu. De multă vreme știam de infamele schimbări în viața românului în acei ultimi 15 – 20 de ani ai dictaturii comuniste. Avusesem nenumărate ocazii să aflu că răul nu avea limite și că nu bunăstarea, ci supraviețuirea devenise scopul cel mai important al existenței românului. Știam că nu prea era de mâncare, știam că nu puteai încălzi apartamentul iarna. Nu simțeam nevoia să-mi îmbunătățesc ”colecția”… Dar iată că un prieten, bineînțeles originar din România, mi-a redeșteptat curiozitatea: – Tu mai ții minte discursurile lui Ceaușescu?Read more…
Klara Szűcs – pictoriţa supravieţuitoare de la Auschwitz (IV)
Ştiam din sursele documentare că Klara s-a stins din viaţă în 2002, dar speram să aflu mai multe despre viaţa ei de după război, de la rudele din Košice, în primul rând de la fiul ei Ivan, profesor la Gimnaziul Šrobarova. Am trimis un e-mail pe adresa acestei şcoli bine-cunoscute, expunând subiectul investigaţiilor mele şi exprimându-mi speranţa să pot lua legătura profesorul Ivan Bárkányi. Răspunsul a sosit la începutul lunii februarie 2025. ntr-un e-mail semnat de magister Emília Šolcová de la Gimnaziul Šrobarova, care s-a interesat despre prof. Ivan Bárkányi, de la fosta directoare a şcolii, am fost înştiinţată că, din nefericire, acesta a decedat în 2020, dar mi-au promis că vor încerca să ia legătura cu familia defunctului profesor şi să-i transmită rugămintea de a mă contacta. Era o veste la care nu mă aşteptasem. Îmi pusesem multe speranţe într-o discuţie cu fiul Klarei… Dar n-a mai fost posibilă. Peste o zi sau două am fost sunată la telefon de pe un număr cu prefix de Slovacia. Aici Mark Bárkányi, fiul profesorului Ivan Bárkányi, am fost rugat să vă telefonez – mi-a spus interlocutorul în limba engleză, iar eu, foarte emoţionată, nu ştiam cum să rezum în câteva cuvinte motivele pentru care-l căutam, aşa că l-am rugat să-mi trimită (pe WhatsApp) adresa lui de e-mail ca să-i pot relata pe larg legătura bunicii sale, Klara Bárkányiová (n. Szűcs), cu Clujul, precum şi amănuntele pe care le aflasem deja din investigaţiile anterioare. Mark a dat dovadă de mult interes şi empatie pentru subiectul cercetării mele. Mi-a trimis un fragment din volumul Spomienky Zaviate Časom (Amintiri estompate de timp) publicat de profesorul Ivan Bárkányi, în anul 2020, în care autorul evocă figura mamei sale Klara Bárkányiová Reisz Szűcs. Am primit de la Mark şi câteva fotografii din diferitele perioade ale vieţii Klarei, precum şi ale unor tablouri create după război. Sunt imagini esenţiale pentru ca evocarea ei să fie cât mai credibilă. În continuare îi dau cuvântul lui Mark – cel mai în măsură să ne prezinte tabloul vieţii Klarei în anii de după război.Read more…
Despre zahăr şi nu numai…
Tuturor le plac dulciurile, cred că oamenii sunt „programați” astfel. Dovada: cel mai simplu mijloc de a câștiga încrederea unui copil mic este să-i oferim dulciuri. (Din păcate și infractorii au descoperit acesta adevăr.) Dar înaintea perioadei moderne, mulți oameni nu aveau acces la dulciuri decât foarte rar sau chiar deloc, pentru că dulciurile erau foarte costisitoare. Tot ce exista ca îndulcitor era mierea și fructele, mai ales cele uscate (stafide, smochine, curmale etc.) și, eventual, sucul de fructe concentrat prin fierbere. Totuși trestia de zahăr se cunoaște de foarte multă vreme… Trestia de zahăr a fost domesticită în urmă cu cel puțin 6000 de ani în Papua Noua Guinee. Triburile care au populat insulele din Pacific au luat-o cu ei. Un al doilea centru de domesticire a fost Taiwan. Mai târziu a ajuns în China și în India. Dar ea era folosită ca „zarzavat”, ca plantă medicinală și… la îngrășat porcii. Procesul de extracție a zahărului a fost inventat abia mult mai târziu, în urmă cu vreo 2500 de ani, în India. (Așa se explică faptul că în multe limbi europene și în arabă, cuvântul pentru zahăr este foarte asemănător, pornind de la sanscritul śárkarā.) Romanii îl cunoșteau, dar era mult mai scump decât mierea și se folosea cel mult ca medicament. În secolul I e.n., Dioscoride scria: „Există un fel de miere solidă numită sakharon, obținut din trestii în India și în Arabia Felix (Yemen). Arată la fel ca sarea și cristalele pot fi sparte între dinți. Dizolvat în apă e bun pentru intestine și stomac, precum și pentru dureri de vezică și de rinichi”.Read more…
Un american în mijlocul războiului din Orientul Mijlociu
Am sosit în Israel la începutul lui iunie pentru a-mi lua locul la întâlnirea noastră anuală de la kibuțul Ein Ghev. Este o așezare pe țărmul Mării Galileii, cu Înălțimile Golanului ridicându-se amenințător la distanță, umbrită de un deal mai apropiat care găzduiește rămășițele unui antic oraș grec, Hippos, sau în ebraică Susita. Acest parc arheologic servea drept fundal al reuniunii noastre de trei zile cu prieteni vechi, care au lăsat în urmă, fiecare, o impresionantă viață profesională. Acum pensionați, împărtășeam cu pasiune amintirile anilor trecuți, schimbând bancuri “noi” și pândind pe ascuns semne de declin cognitiv la ceilalți. Rutina mea în cursul unor asemenea călătorii cuprinde excursii în locuri pitorești sau istorice, vizite la veri și scufundarea în miezul evenimentelor și contactelor cu oameni. După Ein Ghev am fost invitat la un minunat concert la Savion, oferit de Baroccada, un ansamblu specializat în muzica barocă interpretetă la instrumente de epocă. Fiind în Israel, anunțurile publice nu cereau spectatorilor să-și amuțească telefoanele, ci informau publicul despre localizarea adăpostului proxim în caz de alarmă. Pentru ceea ce va urma iau ca punct de referință vizita mea din anul trecut. La sfârșitul vacanței mele din 2024, tensiunile dintre Iran și Israel au escaladat și au erupt într-un conflict real, cu mesaje livrate de focoasele rachetelor. La 1 octombrie anul trecut, 200 de rachete balistice din Iran au vizat centrele intens populate din Israel… Am crezut că nu a fost decât un episod care a coincis, aleatoriu, cu vizita mea din 2024. Dar la 12 iunie anul curent mi-am descoperit deșteptarea unui sentimentul de responsabilitate sau culpabilitate. Se repetă povestea? Nu se poate, m-am gândit. Poate că oi fi având un mojo, o forță magică, și asta e cauza? – a intervenit imediat sentimentul evreiesc de vinovăție.Read more…
Dincolo de Muntele Hermon
Haled, medic specialist în urgențe într-un spital din Galileea, a fost multă vreme medic militar și șeful serviciului sanitar militar al unităţii unde eram concentrat ca rezervist. Ne-am împrietenit în cursul concentrărilor mele. Druz de origine, s-a născut într-o familie unde toți bărbații au fost ofițeri în armata israeliană și au luptat în diversele războaie ale țării. Druzii, o minoritate care numără peste o mie de suflete au fost și sunt frații de arme ai evreilor, cu un număr impresionant de ofițeri în armata israeliană. Cu toate că guvernul de ultra-dreapta al lui Netanyahu îi consideră cetățeni de rangul doi, ei continuă să servească în armată și iau parte activă în toate domeniile vieții din Israel. În lume trăiesc un milion de druzi, dintre care șase sute de mii în Siria. După căderea regimului Assad a încolţit speranța că îndelungatul război civil va lua sfârșit, Siria va deveni un stat arab moderat și se va alătura acordurilor de pace dintre Israel și țările arabe, dar lucrurile sunt mult mai complicate. Președintele Ahmed al-Sharaa, fost jihadist, umblă îmbrăcat la costum și încearcă să dea impresia conducătorului care va crea un stat stabil. Totuşi, în luna iulie au început conflictele între milițiile druzilor și cele ale beduinilor. În loc să stăvilească măcelul din orașul druz Sweida, armata siriană, compusă de fapt din milițiile sunnite jihadiste ale lui al-Sharaa, a participat și ea la masacru și la umilirea populației locale. Druzii israelieni s-au solidarizat imediat cu frații lor din Siria și mulți au trecut granița pentru a-și ajuta conaționalii, printre care aveau și rude.Read more…
În Israel mă simt cel mai în siguranță. Paradoxal, nu?
Am avut ocazia să cunosc atmosfera din mai multe spitale din țară, la diferite secții: Assuta Ashdod, Assuta Haifa și Spitalul Naharya (ortopedie), Rambam Haifa (oftalmologie), Bnei Zion Haifa, Sheba (urologie). Peste tot, fără excepție, am avut parte de un comportament profesionist și o atitudine plină de empatie și înțelegere din partea personalului medical, indiferent de ierarhie. Limbile cele mai vorbite erau araba și rusa, peste care trona ebraica, limba comună de comunicare. Observam cu multă bucurie relațiile interumane, uneori nu numai corecte, ci de-a dreptul cordiale și prietenești. Chiar dacă nu înțelegeam tot ce se vorbește, tonul vorbirii era edificator. Aceeași impresie mi-a făcut-o comunicarea în limba ebraică. Se trecea cu ușurință de la o limbă la alta în funcție de înțelegerea interlocutorului. În contextul și în virtutea veșnicelor amenințări am avut parte și de douăsprezece zile de bombardamente, de data aceasta mai agresive și mai periculoase.Read more…
Evreii ca victime ale regimului comunist din România (1948 – 1989) (I)
Ideea articolului mi-a venit dintr-un sentiment de nedreptate pe care îl încerc de multă vreme din cauza aserțiunii foarte răspândite în societatea românească, potrivit căreia „evreii au adus comunismul”. Fără îndoială, mulți evrei au slujit comunismul. Unii, prigoniți de regimul fascist sau legionar, sperau în mod firesc, uneori chiar idealist, că noul regim comunist va instaura egalitatea dintre oameni, indiferent de naționalitate sau religie. Alții, mânați de sentimente de răzbunare sau de revanșă, au umplut aparatul represiv al noului regim pentru a-și regla conturile cu vechii persecutori. Au fost însă și mulți care au urcat pe valul noului regim din pur oportunism și dorință de parvenire. Trebuie să menționăm câteva amănunte esențiale în contextul relației evreimii române cu comunismul proaspăt instaurat: Comunismul a fost adus de armata sovietică și de administrația militară sovietică a României fasciste învinse, care, totuși, prin puciul reușit condus de regele Mihai din 23 august 1944, l-a înlăturat pe mareșalul Antonescu și a întors armele împotriva Germaniei hitleriste. Prin această faptă temerară, statul român a fost salvat și mai târziu Transilvania a fost reatribuită României.Read more…
Visul
Am o problemă cu visele: în momentul în care mă trezesc, ele se destramă ca fumul, se duc pe apa Sâmbetei. Știu că am visat, îmi amintesc despre cine şi, eventual, chiar unde au avut loc visele mele. Ani de-a rândul, de exemplu, umblam iar și iar pe nişte străzi, mereu aceleaşi. Aparent, mă simţeam ca acasă cutreierând acele străzi pe care nu călcasem niciodată în viaţa mea reală. Iar în ultimul timp, visez mereu că mă aflu la un fel de petrecere în locuinţa unei prietene. De ce zile în şir îmi apare în vis aceasta prietenă care locuia la doi paşi de mine, dar în orăşelul unde eu nu mai stau de opt ani? Deşi îmi amintesc personajele şi locaţia viselor mele, mă deranjează că nu reţin conţinutul lor, ce se întâmplă în ele, acţiunea care le animează. Am sentimentul frustrant că sunt deprivată de o parte a vieţii mele care se petrece în subconştient și care mie mi se pare importantă. De aceea visul despre care voi vorbi nu îmi aparţine; el mi-a fost istorisit de o prietenă. Ei i s-a părut original şi deosebit şi pe bună dreptate, zic eu. “Prima parte a visului meu s-a petrecut în incinta Şcolii din Atena, aşa cum şi-a imaginat-o pictorul renascentist Rafael în fresca cu același nume, aflată la Vatican. Numai că în locul filosofilor și al oamenilor de ştiinţă, în majoritate antici, se aflau prietenii şi cunoştinţele mele. Era un adevărat “tableau vivant” din care făceam parte şi eu.”Read more…
Rezistența evreilor împotriva naziștilor – Franceska Mann
Kețon latevach (ca oile la abator) – Profetul Ieremia a folosit această expresie când vorbea despre cei care sunt duși la moarte fără să opună rezistență. Aceasta a fost una din criticile aduse victimelor Holocaustului, dintre care cei mai mulți nu s-au opus naziștilor. Un lucru asemănător s-ar fi putut întâmpla după odioasele crime ale teroriștilor Hamas de la 7 octombrie, 2023, dacă nu ar fi existat statul Israel. Oare de ce evreii duși la Auschwitz și în alte lagăre de exterminare nu s-au opus unei morți sigure? Răspunsul la această întrebare este complex și a fost discutat în numeroase cărți și articole. Explicațiile pot fi lipsa de informare (de ce și unde vor fi duși), de organizare, lipsa de conducere militantă, originea din diverse țări, dar mai ales faptul că cei care i-au dus cu forța în ghetouri și lagăre erau înarmați până-n dinți, pe când evreii nu aveau arme. Dar au existat și focare de rezistență, atât în ghetouri, cât și în lagăre, chiar dacă toate au fost nimicite până la urmă. Eroii acestor revolte disperate nu voiau să fie uciși fără rezistență: Al nelech kețon latevah! (Să nu mergem ca oile la abator!) – adică să nu ne lăsăm omorâți fără rezistență.Read more…
„Marele filtru” – O explicație a Paradoxului lui Fermi
Ca cititor fidel al revistei Baabel și autor ocazional, m-am obișnuit să mă confrunt cu problemele politico-socio-culturale ale prezentului – adesea dintr-o perspectivă evreiască, româno-maghiară, destul de specifică. Să-mi fie iertat dacă le rezum, cu o notă de autoironie, prin formula „țores transilvanica”. (צורעס, țóres în idiș = griji). Totuși, nu strică să facem din când în când un mic zoom out – să atașăm un obiectiv cu unghi larg și să ne aplecăm asupra unei întrebări aproape galactice: ce se va alege din omenire pe termen lung? Nu mă refer doar la atitudinea umană, pacea mondială sau viitorul ecologic al planetei, ci – cu un pas și mai îndrăzneț înapoi – la însăși existența noastră în univers. Iar pentru cei care cred că întrebarea e prea largă, promit să rămân, cel puțin în teorie, în interiorul galaxiei noastre, Calea Lactee. Această întrebare fundamentală a fost formulată de nimeni altul decât laureatul Premiului Nobel pentru Fizică, Enrico Fermi (1901–1954), care, în 1949, în timpul unui prânz cu colegii săi din Los Alamos, a întrebat simplu: „Unde sunt toți?” Această întrebare avea să devină cunoscută drept „Paradoxul lui Fermi”.Read more…
Aselenizarea
Oare câţi dintre cititorii Baabel au privit acum 56 de ani (în 16 iulie 1969) aselenizarea la un televizor alb-negru cu tuburi, Cosmos sau Rubin? Casa noastră devenise neîncăpătoare; mulți vecini sosiseră cu propriile scaune, se stătea și pe jos, pe covor. Transmisia începuse mai devreme. Unii veneau, priveau puțin și plecau apoi la masă sau alte treburi. Odată cu venirea serii eram din ce în ce mai obosiți. Eu stpteam la loc de cinste, pe singurul scaun cu mânere, vechi și confortabil, peste care mama aruncase o pătură groasă de lână și fiind chiar în fața ecranului, nu mă înduram să mă duc nici măcar la toaletă, pentru ca, Doamne ferește, să nu-mi ocupe cineva locul. Și când a fost totuși nevoie, am așezat-o pe mama în locul meu. Cu această ocazie am constatat că patul meu dublu, aflat în altă cameră, era ocupat de șapte copii din vecini care dormeau înghesuiți, care cum puteau. Pe jos dormea și o femeie, mama unor prieteni de joacă. Ciudat, dar ea avea o pătură pe care nu o cunoșteam, nu era a noastră. Era destul de cald și mama oferea periodic câte un sirop de zmeură sau caise. Read more…
Curtea Constituţională a reconfirmat constituţionalitatea Legii Vexler, dar nu l-a convins pe preşedintele României
În cadrul Declaraţiilor de presă susţinute vineri, 18 iulie 2025, la Ambasada României de la Berlin, Nicuşor Dan, preşedintele României, a fost întrebat ce va face cu Legea Vexler, după ce sesizarea sa de neconstituţionalitate a fost respinsă, în unanimitate, de Curtea Constituţională a României: o va promulga sau o va retrimite în Parlament? Preşedintele Nicuşor Dan a declarat: „Legat de legea inițiată de domnul Vexler, să facem niște precizări. În primul rând, ea completează o lege care există, e în vigoare. În al doilea rând, eu am atacat-o la Curtea Constituțională, cerând Curții Constituționale să constate că aproximativ jumătate din articolele din această completare sunt neconstituționale, opinie pe care o am în continuare, chiar dacă Curtea Constituțională a spus altceva. În continuare, cred că a lăsa ambiguitate în mai multe articole din această lege este nociv pentru societate și face ca tensiunea dintre cele două grupuri pe care am văzut-o în societate de un an de zile să se amplifice și să nu se reducă și după ce Curtea Constituțională va redacta motivarea prin care a respins obiecția mea de neconstituționalitate, în termen de zece zile, eu o voi trimite Parlamentului pe acele articole pe care le-am contestat inițial.” Din răspunsul preşedintelui României reiese limpede că domnia sa are dubii privind constituţionalitatea Legii Vexler, deşi Curtea Contituţională a respins de două ori sesizările de neconstituţionalitate. Potrivit Articolului 77 din Constituţia României, înainte de a promulga o lege, preşedintele României are dreptul de a o trimite pentru a fi reexaminată şi (eventual) modificată de Parlament, dar după adoptarea ei, este obligat să o promulge. În consecinţă, dorinţa preşedintelui Nicuşor Dan de a retrimite Legea Vexler în parlament nu constituie un abuz, dar nu pot să nu mă întreb ce înseamnă, de fapt, acest demers.Read more…
Hiram din Tir în Biblie şi în istorie
Printr-o coincidență ciudată, în numărul trecut al revistei Baabel, Strul Moisa și cu mine ne-am ales subiecte foarte apropiate unul de celălalt, doar că le-am dezvoltat din unghiuri foarte diferite. Aș avea multe de spus pe această temă, prea multe pentru un comentariu, de aceea am ales să scriu un articol separat. Întâi de toate apreciez ideea de bază a colegului meu: nu este o lege absolută că în Orientul Mijlociu trebuie să fie întotdeauna războaie. Au existat și cazuri de prietenie și colaborare, în folosul ambelor părți, de ce să nu ne întoarcem la așa o realitate? Acum vreo lună, când războiul era în toi, ea mi s-ar fi părut utopică, dar acum, cu negocierile în curs, cine știe, poate că pacea are totuși o șansă? Cât despre prietenia regelui Hiram al Tirului cu David și apoi cu Solomon, povestea este foarte bine documentată, îl admir pe autor pentru cunoștințele sale vaste în domeniul Bibliei. Povestea este perfect credibilă în sistemul de referință al Bibliei, dar este ea și adevărată? Da, în măsura în care aceasta este cu adevărat tradiția noastră. Dar într-un sistem de referință mai larg, care include arheologia și istoria, situația este mult mai complexă. Mulți istorici sunt de părere că Biblia nu poate fi considerată cu adevărat o carte de istorie – decât, poate, începând cu perioada celor două regate. Tot ce precedă această perioadă, de la facerea lumii și până la regatul unit, are mai mult sau mai puțin caracter de legendă. Îmi bazez această opinie pe lucrările istoricului și arheologului Israel Finkelstein, pe care le-am prezentat în revista Baabel în seria de articole intitulată Biblia dezvăluită (1, 2, 3)Read more…
Un loc de muncă (nu) ca oricare altul…
Și în 1986 am ajuns la Beer Șeva, la spitalul Soroka. Au trecut de atunci 39 de ani și eu tot acolo sunt. Pensionar de 20 ani, dar acolo. Ani de zile, cu modestele mele posibilități de pensionar, am lucrat la proiecte pentru bunul mers al spitalului. Țin o permanentă legătură cu ”moștenitorii” mei, șeful anesteziei și șeful terapiei intensive, și îmi vizitez fosta secție cel puțin o dată la două săptămâni. De câteva luni, la inițiativa șefului anesteziei, am inaugurat un ciclu de conferințe pentru medicii anesteziști. O dată pe lună, la ora 7 dimineața, eu deschid ziua de lucru a celor peste 50 medici care vin să asculte cam ce mai are de spus un medic octogenar, aproape nonagenar. În plus… mă tratez. În anii de după pensionare am ”exploatat” mai multe servicii – din fericire, doar ambulatorii – și am primit o îngrijire pe care numai cei care au un gând bun pentru tine pot să-ți ofere (ca să nu folosesc termenul de ”protecție” în forma sa cea mai altruistă!). Cu alte cuvinte, la Soroka mă simt ca în a doua mea casă. Ieri am fost la spitalul Soroka. Era la 24 ore după ce o rachetă iraniană a distrus o parte a spitalului. Nu voiam să mă duc. Nu eram obligat și nici nu puteam să fiu de vreun folos. Stăteam la îndoială, la fel cum te întrebi dacă să vizitezi un prieten drag, internat cu o boală gravă, sau poate ai vrea să-l ții minte așa cum îl știai, nu cu tuburi, cu perfuzii și cu mască de oxigen. Totuși, m-am dus. Cu ecusonul de pensionar am putut intra peste tot unde, în ciuda distrugerilor, se mai poate intra.Read more…
Vacanță pe timp de război
Cu două zile înainte de începutului războiului cu Iranul am aterizat la Cluj. Eram bucuros să-mi revăd orașul natal și prietenii, mă simțeam acasă. Copiilor le-am trimis un mesaj că am sosit cu bine. După nici trei zile, în noaptea de vineri spre sâmbătă, s-a declanșat furtuna. Avioanele de luptă israeliene au bombardat obiective militare iraniene, inclusiv cele legate de planul nuclear al acestei țări. Din acel moment, vacanța mea s-a transformat într-un șir de evenimente aproape ireale. Alături de programul încărcat pe care-l aveam, la loc de frunte se afla site-ul israelian Ynet care transmitea non-stop știri despre război, precum și stațiile de televiziune BBC, CNN etc. Nu mi-a fost ușor să particip la un simpozion ATI și, mai ales, să mă concentrez pe prezentările pe care trebuia să le fac. Bombardamentele iraniene aveau loc mai ales noaptea. Cu toate că eram departe, nu puteam să dorm, mă trezeam noaptea și urmăream știrile pe internet. Bombardarea Institutului Weizmann din Rehovot, aproape de locuința fiicei mele, m-a alarmat.Read more…
O pierdere dureroasă pentru loja B’nai B’rith din România
Zilele trecute familia, prietenii și colegii din Forumul B´nai Brith ”Moses Rosen”, foști colegi de muncă, l-au condus pe ultimul drum pe inginerul José Iacobescu (1932-2025), ani de zile președintele acestei organizații, dispariția lui fiind echivalentă cu pierderea unor valori, altele decât memoria supraviețuitorilor care dispar unul câte unul. José a fost un adevărat creator de valori legate de promovarea relațiilor cu Israelul și cu evreimea din lume, în acest caz prin activitatea extraordinară pe care a depus-o pentru reînvierea B´nai B´rith din România, reușind să-l plaseze în primele rânduri ale organizațiilor B´nai B´rith din Europa și din lume. Ar fi multe de spus despre realizările economice ale inginerului Iacobescu, înființarea după 1990 a Camerei de Comerț și Industrie România-Israel și despre extinderea acestei activități pentru care a primit aprecieri, medalii, distincții. Cine urmărește Facebook sau WhatsApp a putut vedea sutele de ferparuri care îi scot în evidență meritele în acest domeniu. Dar eu vreau să mă refer la cei peste 15 ani petrecuți ca președinte al B´nai Brith România.Read more…
Cedrii Libanului
Dacă răsfoim Biblia, observăm că cedrii Libanului sunt amintiți de nenumărate ori. Ei apar ca material de construcție foarte apreciat, folosit în palatul regelui David și în Templul lui Solomon: Solomon a trimis să spună lui Hiram, împăratul Tirului: “Fă-mi și mie cum ai făcut tatălui meu, David, căruia i-ai trimis cedri, ca să-și zidească o casă de locuit. (2Cron. 2:3). Cedrii sunt atât de prezenți în conștiința colectivă, încât ei apar și ca un simbol în limbajul poetic, de exemplu în psalmi: Glasul Domnului sfărâmă cedrii; Domnul sfărâmă cedrii Libanului (Ps. 29:5). Totuși, din punctul de vedere al Bibliei, cedrii erau „marfă de import”, relativ rară, cum se explică această prezență? Contrar imaginii pe care poate ne-am format-o, Semiluna Fertilă este în mare parte o zonă semiaridă sau aridă, unde pădurile sunt o raritate și lemnul a fost dintotdeauna greu de obținut. (Pădurile pe care le cunoaștem astăzi în Israel sunt în mare parte plantate artificial.) Copacii care cresc aici sunt în general de dimensiuni mici. Palmierii, chiar dacă sunt înalți, au un lemn de calitate proastă, care se rupe ușor. Pentru construcții se pot folosi pinii și chiparoșii, dar lemnul de cedru este fără doar și poate cel mai bun. Și cum cedrii sunt arbori falnici, lemnul este numai bun pentru construcții monumentale și pentru corăbii. Dar ei cresc numai în munți, de la vreo 1000 m în sus, și singurii munți înalți din întreaga regiune sunt Munții Libanului, care ajung la peste 3000 m. Așadar cedrii erau o resursă de importanță capitală pentru întreg Orientul Antic și ei au avut o influență covârșitoare asupra dezvoltării Libanului.Read more…
Klara Szűcs – pictoriţa supravieţuitoare de la Auschwitz (III)
În ianuarie 2025, după şapte ani de căutare a Klarei Szűcs, autoarea celor trei portrete de femei aflate în camera de zi a scriitoarei Júlia Szilágyi, de binecuvântată amintire, „stelele s-au aliniat” şi povestea vieţii tinerei pictoriţe, supravieţuitoare a Holocaustului, a prins contur. Povestea detaliată a demersurilor mele care păreau fără sorţi de izbândă am relatat-o în prima parte a acestui articol iar în partea a doua am povestit despre viaţa ei dinainte şi din timpul Holocaustului. Ea s-a încheiat cu sosirea Klarei la Cluj, la gândul că tatăl ei, dacă a supravieţuit lagărelor naziste, va reveni la ultima locuinţă, de unde fusese deportată întreaga familie. În interviul amplu acordat lui Karin Binderova, în iulie 1996, pentru USC Shoah Foundation, nu este menţionată data sosirii la Cluj, dar trebuie să fi fost în primăvara lui 1945, întrucât lagărul de concentrare de la Gross Rosen (de care aparţinea sub-lagărul Zittau) fusese eliberat în februarie 1945, dar Klara petrecuse un răstimp şi la rudele din Budapesta, aşteptând veşti despre tatăl ei. Potrivit amintirilor Júliei Szilágyi (pe atunci în vârstă de 9 ani), întâlnirea cu Klara s-a produs de îndată după sosirea ei în oraş. Iată cum o descria în articolul publicat în Baabel, în decembrie 2017: Klara Szűcs a venit la noi acasă împreună cu mama mea. “O adusese de la gară, unde grupuri de voluntari îi primeau pe deportaţi cu ceai, supă şi DDT pentru că, din câte-mi amintesc, bântuia tifosul – aşa am aflat şi de cuvântul epidemie, în vara târzie a lui 1945 – pentru asta era nevoie de DDT”. Din cele relatate de Klara în interviu reiese că după sosirea la Cluj, s-a dus direct la vechea lor casă din Piaţa Széchényi. Locuinţa nu era ocupată, dar fusese devastată. Nu a mai găsit niciun obiect de mobilier, doar câteva fotografii (care nu trebuiseră nimănui și, din fericire, nu fuseseră distruse) şi niște haine aruncate în pivniţa casei. Ce era să facă acolo? Read more…
Prietenie între Israel şi vecinii săi… în vremurile biblice
Actualmente, Orientul Mijlociu traversează o perioadă „caldă”, cu zăngănit de arme și amenințările de distrugere Statului Israel cu bomba nucleară, venite din partea conducerii statului islamist Iran. În zilele trecute am participant la un circuit contra cronometru pe traseul locuință – adăpost și retur. Am primit multe telefoane, mail-uri și mesaje de la prietenii din străinătate, foarte multe și din România, după ce au văzut la televizor rezultatele rachetei căzute la spitalul universitar Soroca din Beer-Șeva. Și chiar în 24 iunie, la zece minute după încetarea ostilităților, o rachetă a aterizat într-un cartier de locuințe din Beer-Șeva. Au fost ucise patru persoane. În pauzele dintre salve, când nu îndrăzneam să mă îndepărtez de adăpost, am scris acest articol. În felul acesta am „evadat”, laptopul fiind permanent cu mine. Pe același teritoriu geografic, însă în urmă cu peste 2600 de ani, în textul biblic apare un fenomen opus: mă refer la împăratul persan Cirus și la mesajul său înscris în vestitul Cilindru. Cirus a domnit cu inteligență, omenie și empatie pentru toți supușii săi, deși deținea putere absolută. El nu și-a schimbat atitudinea nici după decenii de domnie. Datorită politicii sale, Cirus a lăsat o amprentă durabilă în iudaism, Biblia considerând-ul „aducător de lumină”. Textul biblic aduce și alte exemple care dovedesc că se poate și altfel.Read more…
Mamdani, viitorul primar al orașului New York?
Zohran Kwame Mamdani, un politician de 33 de ani, membru al Adunării Generale a Statului New York, s-a născut în Uganda din părinți indieni: tatăl musulman, Gujarati Shia, și mama Punjabi Hindu. La vârsta de șapte ani a emigrat cu părinții în Statele Unite, stabilindu-se la New York. (1) A făcut studii superioare în domeniul “Africana”, despre problemele socio-culturale, politice și economice ale africanilor de pe continent și ale celor din diaspora. Încă de tânăr a avut o activitate intensă. La colegiul din Bronx unde a studiat a fost unul dintre întemeietorii mișcării Students for Justice in Palestine (Studenți pentru dreptate în Palestina). A devenit membru al Partidului Democrat și al organizației Democratic Socialists of America (DSA), iar în octombrie 2024 și-a depus candidatura pentru funcția de primar al orașului New York. Programul lui politic include: transporturi publice gratuite, înghețarea chiriilor, construirea a sute de mii de locuințe pentru nevoiași, cu chirii reduse și scăderea prețurilor la alimentele de bază. El crede că poate face minuni și în privința mediului și că poliția este prea violentă față de criminali. Mamdani este împotriva discriminării pe bază de etnicitate (oare?), origine, vârstă, dizabilitate și sex, susținând drepturile legitime ale persoanelor LGBTQ. Până acum se pare că are intenții bune, chiar dacă nimeni nu este perfect.Read more…