Număr vizualizări 539 ori
Am pornit la un drum lung şi greu în mijlocul iernii, cu destule îndoieli privind capacitatea mea fizică de a face faţă zborurilor obositoare și transferurilor dintre terminalele unui aeroport. În era în care telefonul mobil a devenit îndrumătorul principal în orientare mi-era pusă la îndoială atât rezistenţa spaţială cât și cea temporală. Şi totuşi, am hotărât că plec…
Triggerul acestei escapade a fost o conferinţă ţinută de AJS (Association for Jewish Studies). De câţiva ani sunt membru al acestei organizaţii, am și candidat la un premiu. Cartea pe care am trimis-o la evaluare era Jewish Foreign Trade Officials on Trial in Gheorghiu-Dej’s Romania, 1960-1964, apărută în 2022 la editura academică Lexington, USA. Nu am fost printre câștigători și abia acum, după participarea la conferinţă am înţeles mai bine eventualele motive. Conferinţa s-a ţinut la Washington între 14 și 16 decembrie.
Am profitat de zborul transatlantic să mă întâlnesc cu câțiva prieteni. Timpul şi şansa de a face asemenea călătorii se contractă cu o viteză necunoscută şi nu pot să știu ce a mai rămas înainte. Periplul american a început cu o oprire de câteva ore la Boston, de unde am continuat zborul spre Omaha, Nebraska, apoi la Washington DC., la conferinţă, şi în cele din urmă la New York, de unde m-am întors.
Escala la Boston mi-a oferit plăcerea revederii cu Gena R. Între oamenii noştri de drum există – cel puţin pentru mine – categorii diverse de care sunt legată cu împletituri din fire colorate pe care le ţes afinităţile, înţelegerea reciprocă, disponibilitatea de a asculta şi, poate dincolo de toate acestea, respectul pentru o lume de valori pe care o împărtăşim. Gena, doctor de la Bucureşti, trăieşte în SUA de mulţi ani, schimbând esenţe profesionale și de viaţă, lăsând și trei copii în diferite puncte de pe continentul american. Cele câteva ore petrecute alături întăresc legătura noastră chiar și atunci când ceea ce o defineşte, în cea mai mare parte a timpului este distanţa.
Gena a plecat de acasă la 6:30 a.m. ca să mă întâlnească la aterizare. Ne-am aşezat la o cafenea de lângă aeroport. Localul era încă gol. A apărut şi proprietara. Gena i-a cerut să ne aducă comanda cât mai repede, explicându-i motivele. Auzind că sunt din Israel, ea a radiat de bucurie. Aceeași atitudine prietenoasă am întâlnit-o peste tot.
A urmat zborul spre Omaha, cu escală la Dallas. Era în timpul zilei și zborul mult mai omenesc decât zborurile transatlantice, lungi și obositoare. Cele două părți nu erau prea lungi, dar la Dallas nu aveam nici 45 de minute pentru transfer, așa că am cerut assistance – parcă sună mai frumos decât ajutor. La debarcare am fost așteptată și condusă spre poarta de îmbarcare. Totul a mers valvârtej. M-au luat cu un fel de bicicletă cu câte o băncuţă de fiecare parte, de lăţime potrivită cel mult pentru un copil. Bagajele de mână erau depuse dedesubt, pe un fel de grilă, iar şederea mea câş pe acea băncuţă era ameţitoare în viteza bicicletei. Între timp zborul nostru fusese anulat și graba nu mai era necesară, dar lucrurile fiind oricum necontrolabile, m-am supus fără să crâcnesc.
M-au lăsat la poarta de plecare și am aşteptat cu stoicism îmbarcarea. Următorul zbor, după două ore, urma să ne ia și pe noi, cei rămaşi. Aeroportul de la Dallas e imens, cu nenumărate terminale, aripi și porţi de îmbarcare. La urcarea în avion mi s-a făcut o frică cu mult mai mare decât frica obişnuită care mă încearcă la orice zbor. Interiorul avionului era atât de vechi, încât m-am gândit la avioanele Iliuşin. Era un Airbus AB319. Abia cu câteva zile înainte, informându-mă asupra avioanelor cu care voi zbura în SUA, am citit că la avionul AB320 tocmai se descoperiseră probleme legate de software și trebuia să i se adauge modificările necesare. Văzându-l pe predecesorul lui AB320, m-am gândit că în locul fratelui mai mare s-a găsit o hodoroagă din generaţia anterioară. Nici lumină nu era, singura sursă de lumină era lămpiţa chioară de deasupra capului. Mi-era o frică nebună. Am întrebat o stewardesă când a avut loc ultimul zbor al acestui avion. M-a privit cu ochii larg deschişi, mi-a răspuns ceva nedeslușit, dar mi-a dat o oarecare siguranţă. Cel mai fericit moment a fost când m-am adresat vecinului de lângă geam. Era un domn, care locuia chiar în Omaha. Între noi s-a închegat o scurtă discuţie şi lucrurile s-au mai limpezit. Zborul a trecut cu bine și am ajuns la aeroportul Eppley din Omaha, unde mă aştepta a doua persoană pe care dorisem s-o vizitez, Eugenia A.
Eugenia fusese în Israel în urmă cu aproape 15 ani pentru a îngriji oameni bătrâni. A fost una dintre acele persoane care ar fi putut să aibă grijă de mama mea, în anii ei grei de suferinţă, în scaunul cu rotile. Dar, ca absolventă a două facultăţi (franceză și psihologie), am avut rețineri să o angajez pentru această muncă destul de ingrată. Printr-o întâmplare, în toamna anului 2010 am reluat legătura care a continuat doi ani până la plecarea ei acasă, în Moldova. Dar soarta nu a lăsat-o prea mult pe meleagurile natale și precum nenumăraţi oameni dornici să-şi schimbe viaţa, Eugenia a plecat pe urmele fiului ei în marea Americă. Am reluat legătura după câţiva ani, când prin filtrul ei emoţional şi realist, am ascultat amănunte inedite despre experienţa de viaţă a unui emigrant ambiţios şi fără prea mult sprijin în a se înfrunta cu ceea îi oferea destinul. Prin ochii Eugeniei, lumea americană căpăta nuanţe mai puţin cunoscute, pe care nu le-aş fi putut intui, deoarece majoritatea prietenilor mei ajunşi acolo aveau avantajul unor meserii care i-au ridicat în câţiva ani la nivelul unor cetăţeni mulţumiţi de realizările lor. Evoluţia moldovencei mele în State, în partea dinspre Pensacola, Florida, a fost grea şi presărată cu momente de cumpănă. Limba engleză, pe care de altfel a studiat-o pe cont propriu încă în Israel, o știa la început doar parţial – încă un factor care i-a îngreunat evoluţia. După luni, sau chiar ani de muncă în industria hotelieră, a urmat munca în grădiniţe de copii, ca ajutor de educatoare. Discuţiile noastre pe WhatsApp, o dată la câteva luni, mă făceau să înţeleg greutăţile emigrantului aflat singur pe puntea de lansare.
Implicarea ei în lumea din jur, a copiilor sau a bătrânilor, contrasta cu indiferenţa și detaşarea altora, spiritul ei de observaţie cu neatenţia unor tinere venite pentru a primi salariul, mai puţin pentru a fi cuiva de ajutor. Cu timpul, ambiţia şi dorinţa de a ajunge cât mai departe au îndreptat-o către studiul necesar pentru a deveni soră medicală. Primise chiar o bursă, ceva greu de crezut în ţara cea mai “capitalistă” din lume. Obţinuse gradul de ajutor de soră și își continua studiile până la finalizarea certificatului de soră medicală.
De la distanță, relaţia noastră îmi păruse una de înţelegere și încurajare, dar după atâţia ani, revederea noastră a săpat un fel de breșă și zilele petrecute la Omaha au ridicat gânduri şi chiar bariere. Omaha este un oraş destul de cenuşiu, probabil în toate anotimpurile, dar cu atât mai apăsător în iarna vizitei mele. Eugenia A. trăieşte acolo de scurtă vreme, pentru a fi lângă familia ei, venită din îndepărtata Moldova şi integrată în viaţa acestui oraş prin căsătoria fiicei.
Omaha (despre care am aflat doar prin Eugenia) nu părea deloc primitoare, în zilele cenușii și înnorate de început de decembrie, cu un strat subţire de zăpadă aşternută în jur. În schimb, căsuţa Eugeniei, aflată într-un cartier decorat cu podoabe şi lumini colorate pentru sărbătoarea de Crăciun, ne-a primit cu ospitalitate și căldură.
Oraşul mi a trezit sentimente amestecate, prin simplul motiv că este aşezat pe fluviul Missouri. La fel ca în alte excursii, atunci când ajung în locuri despre care am învăţat la geografie în urmă cu o jumătate de secol, mă emoţionez… Împreună cu Eugenia, am ajuns la malul fluviului Missouri, lângă Bob Kerrey Pedestrian Bridge, care leagă colţul de Sud-Vest al statului Nebraska cu statul Iowa. Frigul nu m-a încurajat să-l traversez.
Am continuat plimbarea cu maşina Eugeniei către Old Market District, un loc cu câteva magazine, majoritatea închise şi câteva bistrouri sau restaurante care-și aşteptau puținii muşterii de la acea oră târzie a dimineţii de iarnă.
În acest oraș destul de sumbru am găsit însă şi un loc plăcut, o galerie de artă cu felurite obiecte executate de artişti locali: picturi, mici sculpturi, lucrări în sticlă, ţesături. Ultimele m-au dus cu gândul la Edith Bercovici, mama Irinei, prietena mea dispărută la 57 de ani, care locuia la Frankfurt și care fusese, la fel ca mine sau Lenuş S., absolventă a facultăţii de matematică din Bucureşti. Edith era o mare artistă a firului de lână.
În galerie erau două doamne care, auzind de unde vin, mi-au spus cât de mult simpatizau cu Israelul. Ciudat, mi se spusese să nu menţionez de unde sunt. Dar și aici, ca și la cafeneaua de lângă aeroportul Boston, vorbind cu proprietara, au apărut numai zâmbete de încurajare sau chiar de identificare.
Dacă vizita la Old Market nu a fost de mare interes, am găsit un alt loc cu adevărat remarcabil: Muzeul de Artă Joslyn [ https://joslyn.org/ ], aflat într-o clădire ultra modernă din centrul orașului, cu un interior deosebit de prietenos şi îmbietor, cu atât mai mult în acele zile reci cu cerul plumburiu. E o clădire modernă și arhitectonic interesantă.
În ziua de astăzi îmi e destul de greu să mă preumblu într-un muzeu de artă: sunt obosită, poate puţin plictisită, am văzut destule muzee de renume internaţional. Poate că în ziua de azi există și alte posibilităţi de a privi opere de artă, uneori chiar fără a le înţelege. Am învăţat cu timpul că raţiunea, înţelegerea contează mai puțin, principalul este simţământul încercat la vederea unui obiect de artă. Îţi aminteşte ceva, îţi adaugă ceva la orizontul personal, te face să vibrezi, să te gândeşti la trecut, la lucruri asemănătoare pe care le-ai cunoscut cu ani în urmă? Dacă da, te bucuri şi nu mai simţi nici oboseală, nici plictiseală, nici sentimentul de déjà vu. Pare neobişnuit să găseşti o asemenea bijuterie în imensitatea preriei americane.
O plimbare prin site-ul muzeului, prezentat cu gust şi delicateţe, îţi măreşte dorinţa de a-l vizita, deşi e departe și muzee ați mai văzut. Totuşi, îi puteţi dedica câteva clipe: https://joslyn.org/art/.
Povestea Memorialului Joslyn (astăzi, Muzeul de Artă Joslyn), deschis în 1931, este oferta unei reînnoiri continue făcută cetăţenilor din Omaha. El servește populaţia locală şi oferă tineretului activități educative în domeniul artelor vizuale. Intrarea este gratuită, iar colecția de peste 12.000 de obiecte reprezintă peste 5.000 de ani de creativitate umană din diverse culturi ale lumii. Sălile sunt mari şi luminoase, expunerea tablourilor excelentă, oferind spaţii şi posibilităţi de a înainta comod dintr-un loc în celălalt, ceea ce nu este niciodată de la sine înţeles și îmblânzește oboseala privitorului. Câteva dintre cele mai frumoase tablouri contemporane pot fi vizionate aici: https://joslyn.org/art/collection/ . Totul este echilibrat, piesele contemporane au alături câte o operă clasică, pe care o priveşti cu pioșenie.
Omaha mai are și alte muzee. O istorie industrială a oraşului poate fi vizionată la Durham Museum, https://durhammuseum.org/. Aici se pot afla amănunte despre un oraș american, care, înainte ca pământul să fie presărat cu structuri din lemn și cărămidă, era o prerie ondulată, locuită de tribul indian Omaha. Încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, în oraş s-a dezvoltat o bogată industrie: prelucrarea metalelor, industria fierului, și, mai ales, cea a căilor ferate. Construcția căii ferate transcontinentale a adus orașului Omaha atenția și capacitatea necesare pentru a deveni un concurent industrial însemnat pe piețele americane. Imaginile şi amintirile primelor căi ferate, a vagoanelor de pe timpuri şi ale gărilor, inundă sălile muzeului.
(Va urma)
Veronica Rozenberg
Ianuarie 2026.
Sursa ilustrațiilor:
Poză de frontispiciu: https://commons.wikimedia.org/wiki/File:OmahaNE_Downtown.jpg Skinzfan23 at English Wikipedia, Public domain, via Wikimedia Commons
Photo credit pentru celelalte ilustrații: Veronica Rozenberg
19 Comments
Eu sunt privilegiata care știa deja multe dintre detaliile expuse aici, pe care le regăsesc descrise mult mai elaborat, desigur, în acest articol. Le aflasem la prima mână, în timpul șederii mele la Haifa, găzduită în chip minunat de însăși Veronica, în casa proprie. Am fost o răsfățată, nu doar ca beneficiară a unei atenții absolut speciale, pe care nimeni, fără exagerare, nu mi-a oferit-o de-a lungul anilor, în calitate de oaspete, dar și ca pâlnie colectoare a unui afluent cu flux supradimensionat de informații foarte bine articulate în povestiri spontane, fie la ceai, la cină, la plimbare, înainte de a fi transpuse în scris. E ceva deosebit la Veronica: atunci când povestește are o viteză de expunere și o intensitate de trăire nedisimulată care depășește capacitatea de absorbție a unui interlocutor oarecare, iar când scrie, trece automat la reglaje fine neașteptate, printr-un autocontrol impecabil al acelorași trăiri. Prin scris, viața se domesticește și se așază cuminte la picioarele celei care a trăit-o cu pulsul mărit. O felicit pe Veronica pentru aceste amintiri „la cald” și totuși la presate la rece, ca esența unui ulei înmiresmat, cu calități curative și mnemotice. Acestă autoterapie prin scris, este de fapt la via maestra către autoreglarea emoțiilor și regăsirea sinelui. Cum ne putem noi cunoaște mai bine decât obiectivându-ne din afară, regăsindu-ne prin scrierea și (re)lectura propriilor texte despre evenimente, călătorii, trăiri, care cu timpul, oricât de stăpâni am fi pe propria memorie, se scurg printre degetele minții ca firele de nisip, aproape nelăsând nicio urmă? Așadar un dublu avantaj al acestei serii de reflecții asupra voiajului american: terapie prin scris și prelucrare pentru conservare în cămara amintirilor… Iar noi, martorii-cititori, cei mai avantajați, de fapt, devenim fără să vrem niște gurmanzi îmbuibați cu aceste bunătăți din cămara fermecată a Veronicăi… Exact cum am fost eu la Haifa în casa Veronicăi, căreia îi mulțumesc public pentru gesturi de generozitate unică în viața mea de călător.
De obicei răspund cu uşurinţă la comentariile primite la articolele pe care le scriu din când în când. De data aceasta mă simt puţin “în plop” deoarece nu mă pot măsura cu talentul unei exprimări perfecte ce caracterizează calitatea limbajului tău.
În concluzie, Raluca Vereş, îţi mulţumesc din suflet pentru cuvintele atât de darnice în privinţa celor scrise de mine şi doresc să adaug că forma finală a textului meu a fost îmbunătăţită, şi mai ales a căpătat conciziunea prin intervenţia celei care este redactoarea legendară a revistei baabel.ro şi a articolelor apărute, Dna Hava Oren de la Ierusalim.
A-ţi păstra calitatea limbii scrise, după ani în care nu mai trăieşti în acea limbă este o calitate înnăscută.
Sesizarea unor trăsături personale de exprimare şi de percepţie, pe care le prezinţi într-un mod atât de profund gândit, mă fac incontestabil să mă bucur de ocazia deosebită pe care am avut-o de a fi, când şi când împreună, în timpul prezenţei tale la Haifa.
Tot ce am încercat, a fost să ofer unei călătoare speciale, venită de la Oradea Mare la Haifa, pentru a participa, ca studentă, la programul “Studii despre Holocaust”, o “învelitoare” speciala, care sa facă si mai plăcută, iarna cea caldă a Israelului, chiar fie ea în acele zile de început de an 2026, destul de stresantă.
Aş dori să adaug un comentariu referitor la informaţii transmise mie de Lenuş Stoican şi, ulterior, adâncite prin explicaţii suplimentare de către Marica Lewin.
Este vorba despre asocierea, pe care acest articol le-a făcut-o amândurora, cu o carte de care nu auzisem, “America ogarului cenuşiu”, scrisă de Romulus Rusan (1935-2016), soţul Anei Blandiana, publicata, probabil, după plecarea mea în Israel, 1975. Cuplul literaturii române, numit “magic”, pe care l-am cunoscut personal, având şi o legătură de apropiere, a beneficiat în anii comunismului de o bursă, care a fost acordată şi altor scriitori. Bursa le-a dat posibilitatea de a participa la un seminar, organizat de Universitatea Iowa, “Internaţional Writing Programme”. După seminar, au folosit modesta bursă de 450$ şi s-au plimbat prin America, cu compania, existentă şi azi, The Greyhound.
https://revista22.ro/cultura/america-ogarului-cenusiu
Cartea, scrisă ulterior, a apărut în România în 5 ediţii şi a avut un mare succes. Cine doreşte date suplimentare, poate găsi, de exemplu, la
https://revista22.ro/cultura/america-ogarului-cenusiu
Mulţumesc doamnelor pentru această asociere, care desigur mă bucură.
Draga Veronica,
Iti multumesc frumos pentru atentionare, am mai prins acest episod si bine inteles l-am citit. Mi-a cauzat doua placeri. Una, este reconfirmarea talentului tau pentru scris, ai fi si de fapt esti un excelent “travel writer” si a doua placere a fost ca ai facut un cadou literar frumos si interesant pentru cei care nu prea cunosc America. Eu care am lucrat cel putin 30 de ani pentru firme mari americane (General Electric, Mars) am calatorit asa de mult prin Statele Unite si am stat zile intregi in foarte multe locuri, am recunoscut autenticitatea celor scrise de tine. Sper sa mai poti calatori si pe vreme frumoasa si in alte locuri extraordinare ale acestei tari uriase, si sa scrii si despre ele.
Felicitari si succes pe mai departe,
Gyuri Kun
Gyuri dragă, Îţi mulţumesc pentru aprecieri şi citirea acestei părţi din periplul meu american.
Dacă ai observat şi autenticitate, mă bucur şi mai mult!
În privinţa “talentului” trebuie să împart urarea ta cu Hava Oren, redactoarea legendară a articolelor de la baabel. Oricât m-aş strădui să scriu bine, e aproape imposibil să reuşesc. Cred că o dată o făceam, în liceu: -). Atunci îmi spunea profesoara de română, Lucica Atanasescu, fie-i memoria binecuvântată, ei şi fiicei ei care nu mai sunt pe lume (Manuela Atanasescu, filolog prestigios la reviste româneşti):
“frumoase lucruri scrii tu în rune”.
A-ţi păstra nivelul limbii peste ani (cu atât mai mult cu cât limba nici nu este cea maternă, Hava, sper că am înţeles corect) este un adevărat talent. Hava, care nu mai vorbeşte româneşte zilnic de ceva timp, îl are!!. Desigur că şi alţi oameni îl au.
Ştiu foarte bine ce înseamnă redactarea unui text.
Pare o excursie de neuitat desi dupa cum am inteles este numai inceputul ei. Mi-a parut bine ca ai fost primita cu entuziasm cand au aflat ca esti din Israel.
Tibi, nu cred că aş spune că a fost o excursie de neuitat, în sensul în care cred eu că unele excursii făcute au fost astfel. Poate şi pentru că nu intenţionez să revin pe acele meleaguri. Puţinii oameni, cărora în forţa întâmplării le-am dezvăluit că sunt din Israel, au fost într-adevăr plăcut impresionaţi. Mulţumesc!!
Și mie mi-a făcut plăcere să citesc că dezvăluirea originii a provocat simpatie. Sper să fi fost sinceră. Mi-o doresc și mie. Anul trecut la Constanța…La sfîrșitul unei lungi discuții domestice într-un mic magazin particular în cursul căreia proprietăreasa își manifestase nemulțumirea față de ucraineni , cînd eram deja pe stradă soția mi-a atras atenția : ” Femeia s-a schimbat la față cînd ai pomenit de Israel.” Bine am ajuns, ca o româncă să simtă și eu nu.
E totuşi greu de a fii sigur ce a simţit cu adevărat proprietăreasa. Ştiu că localnicii – poate dobrogenii în speţă, nu îi cam simpatizează pe ucrainenii. Nu puţini dintre ei, s-au stabilit în România.
O povestire a unei excursii care lecturată încet te transpune în atmosfera locurilor mai mult decât unele fotografii instantanee cât și trimiteri spre istoria mai apropiată a Americii cu bucuriile și neajunsurile întâmpinate pe durata călătoriei cum ar fi lungi așteptări pe aeroporturi, ori transferuri ultrarapide, neadaptarea instantanee la condițiile de mediu înconjurătoare cât și la istoria țării natale din perioada comunistă cu referiri la familie și mediul israelian nu totdeauna pe gustul unei fine emigrante.
Întâlnirea cu o veche prietenă cu mari afinități psihologice și oamenii locurilor pe unde a trecut.
Trebuie citit încet, cu multă răbdare și recunosc că nu o dată am apelat la Internet spre a aprofunda fapte transcrise rapid de autoare și despre care de fapt nu aveam nici o idee.
Totuși cu „ochii minții” mi-am închipuit că fac eu acest periplu și am avut deosebită plăcere.
În opinia mea – cunoscând și alte scrieri ale autoarei ar putea dezvolta subiectul ca o nuvelă ori poate chiar un roman de călătorie.
Deși-i posibil că nu și-a notat zilnic impresiile, acestea fiind încă foarte proaspete înclin să cred că le poate scote din memorie iar succesul va fi asigurat.
Felicitări și mii de mulțumiri autoarei!
Florentino, comentariu plin de sensibilitate şi interes pentru cele pe care le-am scris, apreciez în mod deosebit că ai acordat atâta timp şi ţi-ai exprimat cu sinceritate gândurile.
Am făcut-o în trecut, o carte de povestiri şi impresii de călătorie, o jumătate se referă la călătorii.
Mă voi gândi la sugestia ta, mulţumesc: -)
https://carturesti.ro/carte/eppur-si-muove-si-totusi-continua-2063849579
pe site, e urmata de o scurta descriere a ziaristului si FB-istului Tudor Calin Zarojanu
“Periplul american” dă impresia unui jurnal în care călătoarea îşi consemneazpă, conştiincios, impresiile din toate etapele călătoriei, oferind cititorului o imagine complexă, vizual-sentimentală a celor trăite de-a lungul unei călătorii hibernale cu popasuri în locuri mai puţin vizitate de turiştii obişnuiţi. Aştept continuarea.
In realitate, reconstituirea a fost facuta post-factum, timpul nu mi-a permis sa consemnez prin ceea ce trec si ceea ce vad, instantaneu.
Multumesc pentru comentariu !
O excursie in America in timp de iarna, este ceva fascinant, cu totul inedit , si Veronica descrie parcurgerea traseelor si opririlor intr- un ritm captivant, alert, viu, antrenant. Nici un moment in care desfasurarea actiunii treneaza, nici o clipa de plictiseala. In timp ce. citeam articolul, asteptam cu sufletul la gură ce s- a mai intimplat..
O intentie nobila sa cimentezi prietenii cu persoane aflate la mii de km distanta, sa reinnoiesti contacte cu imigranti care luptta fin greu pentru o oarecare stabilitate materiala.
Boston , Dallas, Omaha, Chcago, Washington, New York. Zbor de avioane , unele mai vechi si demodate in timp de iarna, teama de necunoscut, aeropoarte imense assistance, oameni din popor ce iubesc Israelul.
Si Omaha. Sigur, fiecare a auzit, o parte a si vizitat Omaha Beach,, numele de cod al unei plaje din Normandia, unde aliatii au debarcat pe 6 iunie 1944. Numita mai tirziu ” Bloody Omaha”, din cauza numarului mare de victime.
Dar Omaha cea adevarata? Oraşelul construit in preria americana, dezvoltat apoi datorita constructiei de cai ferate ce parcurgeau teritoriul american de la Atlantic la Pacific?
Veronica este singura din toate cunostintele mele, reale sau virtuale care l- a vizitat. Sumbru, intunecat , in ceata si batut de vint, mi- a placut. Incurajind arta si mesteșugurile locale, un amestec de traditie si modernism.
Felicitari Veronica pentru initiativa si curaj, sii pentru ca ai impartasit cu noi frumos si cu atita caldura, experienŧa iernii americane traită de tine.
Marica, comentariul tău este splendid, îmi dă o senzaţie de bucurie reală, senzaţia că produc o reacţie atât de specială, celui care citeşte şi merge cu mine în gând.
Am omis să fac legătura cu “Omaha beach” şi m-am interesat ulterior. Nu a fost doar una din plajele unde, la D-Day au debarcat aliaţii americani, dar numele devenit cod a fost determinat precum scrie mai jos şi de originea soldaţilor, care au participat la debarcare, tocmai în locul numi Omaha beach, aşa cum altii au debarcat la Utah beach. Am mai afla,că spre deosebire de americani, care au folosit nume de oraşe pentru identificarea codificată a pozitiei debarcărilor, englezii au folosit nume de peşti:
“Omaha îs from the Omaha people of Nebraska, and means “upstream”.
Omaha Beach on D-Day was named because American planners grabbed the names of states or cities somewhat at random/asked people where they were from when planning it.
The British ones were named after fish “
Povestire interesanta, scrisa frumos, felicitari autoarei.
Multumesc Lucian 🙂
In 1854,,ziaristul american Horace Greeley se adresa tinerilor compatrioți cu optimism:
“Go West,young man,and grow with the country!
Călătoarea Veronica este animată
de același entuziasm,acumulează impresii,le raportează la repere cunoscute de pe băncile școlii si rămâne,fără rezerve,deschisă la NOU,un minereu american prin excelență.
Dragă Thomas, citind comentariul tău înainte de a şti autorul, eram sigură că tu l-ai scris. Îţi mulţumesc pentru aducerea la cunoştinţă a citatului celui de care aud pentru prima oară.
Comentariile tale conţin întotdeauna câteva “bright spots” asupra unor lucruri mai puţin cunoscute, mai bine zis speciale, pe care cultura ta le aduce în prim plan.
Şi cred că ai dreptate, reperul la trecut, la cunoscut, este o trăsătură care mă urmăreşte chiar fără voie, dovedind probabil necesitatea menţinerii unei continuităţi, în ciuda unor sciziuni cu care m-am confruntat în viaţă..