Număr vizualizări 412 ori

Totul a venit deodată. Și pregătirile pentru Revelion și discuțiile fără sfârșit despre măsurile de prevenire a gripei (de parcă n-ar mai fi fost gripă pe lume) și a COVID-ului (de parcă nu ne despărțiserăm de el doar acum câțiva ani), totul îndreptându-se ca un act de acuzare împotriva noastră a ”pașoptiștilor” (și a celor născuți chiar înainte de ’48).

Și, colac peste pupăză, a apărut în poșta mea electronică un eseu, în ebraică, inițiat probabil de cineva apropiat de vârsta mea, în care autorul face apologia vremurilor în care generația mea a crescut, s-a dezvoltat și s-a educat. Eseul nu a rămas fără comentarii și unul din ele, mai ascuțit și mai înfuriat decât altele, se încheie cu: ”noi suntem ultima generație care a ascultat de părinți și prima care e nevoită să-și ia în serios copiii”.

De aici cititorul va înțelege cu ușurință de ce nu am găsit puterea necesară să pun deoparte materialul și să-l uit, așa cum uit acțiunea unui film.  Cele ce urmează sunt un răspuns (necerut), adresat acelora care au contribuit la materialul amintit, un răspuns care nu va ajunge niciodată la destinație, pentru că e în românește și pentru că nu am idee cine a scris ceea ce a devenit ”viral” în rețelele sociale.

Titlul textului de față poate înșela, dar voi încerca să-l explic pe măsura posibilităților.

Personal, trăiesc o parte a săptămânii în compania celor trei nepoți (cea mai mare are 13 ani) și în plus mă învârtesc prin spitalul unde am lucrat, țin conferințe, deci am ocazia să urmăresc, cel puțin superficial, viața acestei generații născute în mileniul al treilea. Și, ca mulți alții de vârsta mea, am motive să-i invidiez. Modul în care ei se descurcă cu noile tehnologii este de-a dreptul impresionant. Nu o dată m-am întrebat cum se face că un copil de nici 10 ani poate rezolva orice problemă legată de folosirea telefonului celular, a televizorului sau a unei aplicații. Dar iată că m-am dumirit!

În urmă cu câteva luni călătoream cu avionul. Lângă mine ședea un bărbat tânăr care ținea în brațe un copilaș de vreun an și jumătate. La un moment dat, tatăl i-a dat plodului un telefon celular și apoi a ațipit. Ei bine, în următoarea jumătate de oră, eroul în scutece a reușit să manevreze telefonul și să găsească un film de desene animate. Aparatul a reușit să-i dea părintelui câteva zeci de minute de odihnă, fără a fi deranjat de micul său urmaș.

Atunci am înțeles de ce eu nu pot să ajung la o discuție în trei pe telefonul celular, de ce am atâtea probleme cu calculatorul meu care uneori are toane și îmi face probleme pe care nu le pot rezolva singur și de ce intru în panică atunci când televizorul din sufragerie dă chix, până când fiul meu nu-mi explică la telefon ce să fac pentru a-l resuscita. Am înțeles și de ce un copil de 11 ani îmi poate indica cum să folosesc WhatsApp sau cum să găsesc YouTube pe televizor.

Și atunci, te întrebi: cum, Doamne, să nu-i invidiezi? Și foarte repede ajungi la concluzia că niciodată, chiar niciodată, nu vei putea ajunge la ”performanțele” unui țânc de câțiva anișori și că trebuie să te dai bătut și să recunoști că el e mai agil și mai abil decât tine.

Dacă ”dascălul” cel tânăr e sânge din sângele tău, toată treaba asta pe undeva îți face chiar plăcere, te unge la suflet și îți spui că nu numai sprâncenele, ci și genele se moștenesc. (Ce lipsă de modestie, dar așa e, credeți-mă!)

În același timp regreți că nu vei putea să urmărești evoluția acestor prichindei și să-i vezi cum își rezolvă ei/ele problemele pe parcurs, cum își aleg meseriile, partenerii/partenerele etc. Nici nu poți să te oprești în a te gândi ce îi paște pe copilașii ăștia peste numai câțiva ani, într-o lume potrivnică și într-o țară care încă nu și-a găsit liniștea. Dar asta e problema ta și nimeni nu-ți dă dreptul să o transferi pe umerii altuia. Spre deosebire de legile societății, cele ale naturii nu pot fi nici contestate și nici anulate, așa că nu-ți rămâne decât să-i urmărești cu ochii minții, să-ți închipui ce vor fi și cum vor fi și atât. (Nu demult l-am auzit pe bunicul unei fetițe de-o șchioapă spunând: n-am nicio șansă să-l mai cunosc pe viitorul soț al nepoatei mele, dar deja mi-e milă de el!)

Bun, și cum rămâne cu titlul acestui eseu? Îi invidiem sau nu? Lor le e mai bine decât ne-a fost nouă? Oare viața lor e mai ușoară decât a fost a noastră? Viitorul lor e mai sigur, mai calm și mai luminos decât a fost viitorul nostru la vârsta lor?

Și aici pericolul generalizării e clar. Nimic nu-ți permite să gândești în mod general, pentru că nimic nu seamănă cu nimic.

Dar, fără discuție, în absența unor cataclisme personale, sociale sau generale, viața urmașilor noștri ar trebui să fie mai frumoasă și presărată cu mai puține capcane. Peste câteva decenii se va vorbi de cancer așa cum se vorbește azi de tuberculoză (apanajul comunităților înapoiate). Apropo, știați că SIDA e pe cale de dispariție?! Accesul la informații se află pe o linie ascendentă: în câteva secunde calculatorul îmi dă orice informație îi cer (de exemplu, când a avut loc Războiul Peloponesiac, uite-așa, pentru ca cititorii să se mire ce treabă am eu Războiul Peloponesiac, iar eu îi anunț că a avut loc între anii 431-404 î.e.n.). Zborul spre America va fi mai scurt, telefonul celular va fi mai ieftin, automobilul va fi complet automat, mai ieftin și mai sigur (oare? dar așa spune literatura de specialitate), nu se vor mai naște copii cu malformații, pentru că vom ști să le preîntâmpinăm și așa mai departe.

Nu-mi rămâne decât să mă întreb și să vă întreb: oare se va putea ajunge la un nivel de cultură acceptabil (să zicem a ști cine a fost Shakespeare, Gogol, Dumas și Goethe) doar de pe telefonul celular? Oare ne-am despărțit definitiv de răsfoitul unei cărți? OK, știrile le poți afla de pe telefonul de care nu te desparți nici măcar când te duci acolo unde până și regele se duce singur, dar cultură universală, clasică? Pentru că așa văd eu încotro se îndreaptă lucrurile, deși rafturile librăriilor mai sunt (încă!) pline de noutăți… Cum se împacă capra cu varza?!

Aici se termină bruma mea de imaginație, dar lista e departe de a fi completă. Sunt convins că alții o vor îmbogăți cu zeci de alte exemple.

Cât despre inteligența artificială, eu am temerile mele și pe undeva sunt mulțumit că atunci când ea se va instala la conducere, eu voi fi într-o altă lume.

Și atunci, revin la aceeași întrebare: îi invidiem pe cei ce vor veni după noi sau pe cei care sunt deja aici, gata să ne ia locul? Răspunsul e clar: depinde pe cine întrebi.

PS. Ca să fie clar: foștii mei studenți ies deja la pensie!

Gabriel Ben Meron