Număr vizualizări 29 ori
De-a lungul timpului am constatat că zicala „cine se aseamănă se adună” este valabilă şi pentru lucruri: „ban la ban trage” (sau viceversa: „la omul sărac nici boii nu-i trag”), dar se aplică şi evenimentelor importante (unde eşti invitat) care tind să aibă loc simultan şi, ce e şi mai rău, şi termenelor limită ale proiectelor diferite, care… se suprapun.
Uneori (ca acum) am atât de multe de făcut (şi de finalizat) în acelaşi răstimp încât, asemeni lui Topârceanu „Zău că-mi vine să-mi las baltă toate interesele”. Mai ales că Primăvara s-a insinuat pe străzile Clujului, ispitindu-mă să trag chiulul. Pot spune cu mâna pe inimă, pe baza unei experienţe îndelungate, că (aproape) nimic nu poate să fie mai plăcut, mai dătător de fiori, mai eliberator, decât să chiuleşti. Mai ales primăvara.
Năravul de a chiuli mi se trage din anii de liceu, când un petec de cer intens, zărit din colţul geamului clasei, mă ademenea să mă furişez pe poarta profesorilor (cea a elevilor era încuiată) şi să hoinăresc (nu mai mult decât o oră) pe străzile oraşului. Ceaiul de tei sorbit în tihna ceainăriei de la „Plafar”, covrigul sărat cumpărat de la „Mioriţa” sau „spirala” de napolitană umplută cu cremă de zmeură aveau un gust mult mai plăcut în timpul orelor de şcoală decât după ele. Adierea proaspătă care îmi mângâia părul scăpat de cordeluţă îmi dădea o stare aproape euforică şi dacă aveam şi un însoţitor (chiar şi o însoţitoare) mă simţeam în al nouălea cer! Merita riscul unei absenţe nemotivate (ceea ce se întâmpla extrem de rar cu cei din clasa noastră „specială de fizică”). Această situaţie privilegiată ne-a determinat ca în anii aceia de „deschidere” să chiulim de la ore (doar din când în când şi nu toţi de odată) pentru a viziona filmele celebre ale vremii (Blow-up, Noaptea, Billy Mincinosul, Anul trecut la Marienbad etc.) care rulau la cinematograful Arta din vecinătatea şcolii) şi găseai bilete doar la matineu.
Meteahna chiulului nu m-a părăsit nici în anii de facultate când, după prima oră de curs (cursurile ţineau două ore, cu pauză între ele) îl luam de mână pe soţul meu (pe atunci prieten şi apoi logodnic) şi îi spuneam „Hai să plecăm!” El (corect, disciplinat şi pasionat de fizică) încerca să se opună, dar până la urmă venea cu mine să hoinărim pe străzi sau prin parc, îmbrăţişaţi. Era atât de plăcut! E drept că rezultatul escapadelor, al căror autor (i)moral eram eu, s-a văzut în prima sesiune de examene, când am observat uimiţi câte notiţe de curs erau incomplete, mai exact cuprindeau doar cele predate în prima oră a cursului…
Am continuat să chiulesc şi de la primul meu loc de muncă, Centrul Teritorial de Calcul Electronic, unde am petrecut cei mai frumoşi ani! Ispita era cu atât mai mare, cu cât aveam o şefă foarte severă. Nu se putea lipsi de la locul de muncă decât cu „biletul de voie” care ţi se acorda pentru un motiv întemeiat şi ducea automat la diminuarea salariului cu echivalentul orelor de muncă trecute pe bilet. Evident că nici măcar cu acest sacrificiu pecuniar nu puteai obţine un bilet de voie ca să te plimbi, aşa că erai nevoit să chiuleşti.
Colegele mele de birou (toate eram tinere stagiare) erau tovarăşe ideale de chiul şi au găsit modalităţile optime de a părăsi locul de muncă fără a fi suspectate. (Evident, nu toate simultan.) Mai întâi ne aranjam pe masă formularele şi cutiile cu cartele perforate (ce vremuri!) în aşa fel încât să pară că lucrăm de zor şi am ieşit doar până la lăptăria de vizavi să cumpărăm o Sana şi un corn, pe spătarul scaunului atârna o poşeta „de rezervă” pe care o foloseam doar pentru a ne mima prezenţa (poşeta „adevărată” o puneam în sacoşă) şi ne furişam pe lângă clădire, până ieşeam din raza vizuală a şefei (dacă se nimerea la fereastră) şi pe urmă coboram în pas vioi strada Republicii. Ne duceam aţă în centrul oraşului să ne clătim ochii pe la magazinele cu cosmeticale sau cu confecţii, mai ales că marfa proaspătă se aducea la orele dimineţii şi se întâmpla să se epuizeze până după-amiază, când ieşeam de la serviciu. Aşa apucam şi noi la deodorantele de Farmec, şampoanele poloneze sau fustele şi sacourile de „Mondiala” Satu Mare. Desigur, nu ne puteam eterniza în oraş (pe atunci nu erau telefoane mobile care să fim alertate) şi urcam voiniceşte dealul, ne prelingeam pe lângă clădire şi intram pe poartă ca şi cum tocmai ne-am fi întors de… vizavi.
Odată, urcând în lift cu sacoşele pline de cumpărături, am dat nas în nas cu directorul Peteanu căruia toată lume îi spune Bossu’ şi era de departe mai blând decât şefa, noastră. El s-a prins imediat cum stătea treaba, mai ales că citea spaima în ochii noştri, şi ne-a spus râzând: „Nu vă înţeleg, fetelor, voi chiuliţi şi tot voi vă uitaţi urât la mine?”
Desigur că dulceaţa orelor de chiul avea preţul ei. O plăteam seara, când ne scriam sau corectam programele acasă, ca să le putem preda la termen.
După ce mi-am schimbat locul de muncă şi am ajuns asistent universitar la Catedra de Fizică de la Politehnică, soţul meu mi-a spus: „Ei, aici nu mai poţi chiuli. Cum să chiuleşti de la orele tale?” Într-adevăr, chiar dacă mai erau (destule) cadre didactice care nu-şi ţineau orele, eu nu m-am numărat printre ele. Dar tot am chiulit… împreună cu studenţii de la Seral.
Se întâmpla în cei mai sumbri ani 1980, când rebegeam de frig, ne bântuia penuria de alimente şi propaganda ceauşistă se înstăpânise pe tot ce mişca în domeniul cultural, în afară de concertele simfonice. Filarmonica (neîncălzită) era singura oază unde te simţeai normal, aşa că în zilele de concert chiuleam (în mod organizat) şi mă duceam cu studenţii la concert, adesea orbecăind pe străduţele slab luminate din centrul Clujului. Sunt convinsă că a fost chiulul cel mai important din viaţa mea…
Odată cu intrarea în presă s-a terminat cu chiulul. Nu poţi s-o ştergi de la propria emisiune şi să-l laşi pe telespectator în faţa unui ecran gol, nu poţi chiuli de la filmare sau montaj, pentru că nu ai cum să recuperezi acasă, ba mai mult, nu poţi chiuli din propriul tău univers mental aflat în febra creaţiei.
Singura modalitate de a împăca impulsul ancestral de a chiuli care mă răzbeşte acum, în prag de primăvară, şi imposibilitatea de a mă desprinde de Baabel este să scriu despre chiul.
Mai întâi cum e definit şi ce sorginte are acest cuvânt scurt şi cam… şui?
Potrivit DEX, chiul înseamnă „sustragerea nemotivată de la o obligație, mai ales de la școală sau muncă” sau „a înşela, a păcăli”.
Expresia „a trage chiulul” provine din franţuzescul tirer au cul[1] care ar fi fost adaptată fonetic în română.
Există însă şi alte etimologii care mie mi se par mai potrivite, pentru că sunt… balcanice.
O filieră propusă este cea albaneză, din cuvântul qyl care înseamnă: gratis, obţinut prin înşelăciune.
Potrivit altei teorii, atât forma română, cât și cea albaneză ar putea proveni din cuvântul turcesc külahçı care defineşte un om şiret, un şarlatan, un trişor.
Înclin să dau crezare acestei variante, întrucât cuvântul „chiulangiu” are clar rezonanţă turcească şi se pare că termenul îşi are originea în argoul mahalalelor româneşti din epoca fanariotă, când arnăuţii (slujbaşii autorităţilor) mâncau şi beau prin cârciumi fără a plăti, adică „trăgeau chiulul”. Treptat cuvântul din argou a intrat în literatură. Un exemplu este apare schiţa Ţal!… de Ion Luca Caragiale, unde autorul foloseşte forma plurală „chiulurile” ţalilor şi se referă la înşelătoriile ospătarilor vremii.
Nu am găsit vreo referinţă (internetică) la modul în care a intrat acest cuvânt – argotic şi scandalos, folosit mai mult în revistele umoristice ale începutului de veac XX, pentru a desemna înşelătoria – în vocabularul obişnuit, având cu totul alt sens. Cu toată originea lipsită de onestitate a cuvântului şi acţiunii pe care o desemnează, nu mă ruşinez de trecutul meu de „chiulangioaică” şi închei cu un exemplu literar care ilustrează că chiulul poate fi seducător şi inspirator, deopotrivă, chiar şi pentru un funcţionar scorţos în drum spre o adunare oficială unde are de suţinut un discurs.
Balada în proză Le Sous-préfet aux champs (Domnul subprefect la câmp[2]), din volumul Lettres de mon moulin (Scrisori din moara mea) de Alphonse Daudet.
De fapt, domnul subprefect nu era defel un chiulangiu, dar ziua senină şi crângul înflorit pe care-l străbate îl ademenesc să-şi lepede rând pe rând hainele oficiale şi să se lase pradă farmecelor naturii: florilor multicolore şi înmiresmate, insectelor zumzăitoare şi păsărilor ciripitoare care intră în dialog cu el şi apoi, descătuşat, să se întindă în iarba moale şi mângâietoare şi, în locul discursului rigid, să făurească versuri.
Iată un fragment în original:
Tout le petit bois conspire pour l’empêcher de composer son discours… M. le sous-préfet, grisé de parfums, ivre de musique, essaye vainement de résister au nouveau charme qui l’envahit. Il s’accoude sur l’herbe, dégrafe son bel habit, balbutie encore deux ou trois fois:
—Messieurs et chers administrés… Messieurs et chers admi… Messieurs et chers…
Puis il envoie les administrés au diable; et la Muse des comices agricoles n’a plus qu’à se voiler la face.
Voile-toi la face, ô Muse des comices agricoles!… Lorsque, au bout d’une heure, les gens de la sous-préfecture, inquiets de leur maître, sont entrés dans le petit bois, ils ont vu un spectacle qui les a fait reculer d’horreur… M. le sous-préfet était couché sur le ventre, dans l’herbe, débraillé comme un bohème. Il avait mis son habit bas;… et, tout en mâchonnant des violettes, M. le sous-préfet faisait des vers.[3]
Cunoscătorii de limbă franceză se pot delecta cu acest text în lectura inegalabilului Fernandel.
Andrea Ghiţă
Bibliografie
[1] Care are şi un echivalent românesc argotic „a te trage pe cur”, adică a te sustrage, a te eschiva, a nu te implica, a sta deoparte.
[2] Acesta este titlul cu care apare această scriere în traducerea românească apărută în 1964, seria BPT. Eu aş prefera titlul traducerii engleze care e mult mai sugestiv: The sub-prefect takes a day off ceea ce s-ar traducere: Domnul subprefect îşi ia o zi liberă sau, eventual, Subprefectul la iarbă verde
[3] Tot crângul conspira pentru a-l împiedica să-și formuleze cuvântarea… Domnul subprefect, amețit de miresme, îmbătat de muzică, încercă în zadarnic să reziste farmecului nou care îl învăluia. Se culcă în iarbă, își descheie frumosul costum, mai bâlbâi de două-trei ori:
— Stimaţi domni şi dragi concetăţeni… Stimaţi domni și dragi concet.. Stimaţi domni și dragi…
Apoi îi trimise pe toţi la naiba; iar Muza târgurilor agricole nu mai avea decât să-și acopere chipul.
Acoperă-ți fața, o, Muză a târgurilor agricole!…
După un ceas de vreme, când slujbaşii subprefecturii, îngrijorați de soarta șefului lor , au intrat în crângul cu pricina, au văzut o scenă care i-a făcut să se retragă îngroziți… Domnul subprefect era întins pe burtă, în iarba înaltă, dezbrăcat ca un boem. Își scosese veşmintele… și, în timp ce mesteca violete, compunea versuri.
(traducere A.G.)
