Număr vizualizări 13 ori
Gara
O după-masă de martie, anul acesta, la Tel Aviv. Am ajuns la gară cu autobuzul. În timp ce mă grăbeam spre intrarea gării, a pornit alarma. Întâi am auzit-o de la telefoanele celor din jur, după câteva secunde am simțit în buzunar telefonul meu vibrând și lanterna lumina puternic, intermitent. Nu a fost nevoie să citesc anunțul de pe ecran. Aproape imediat s-a auzit printr-un megafon o voce care avertiza că vine o alarmă și îndemna trecătorii să intre în adăpostul cel mai apropiat. După câteva secunde au pornit și sirenele. Țipetele lor stridente, sfâșietoare și amenințătoare, pulsând în urechi de la tonuri joase spre cele înalte și înapoi, au acoperit toate zgomotele din jur. Până am intrat în gară, sirenele s-au oprit și s-a lăsat o liniște ciudată. Conform dispozițiilor Comandamentului Frontului Intern (CFI), în această situație nu se mai face controlul de securitate. Porțile automate erau deschise, permițând intrarea liberă a mulțimii. Împreună cu alți călători am coborât scările și am ajuns la capătul peronului subteran. Un megafon anunța că adăpostul este la celălalt capăt al peronului, la vreo 100 de metri. În timp ce ne grăbeam spre adăpost, s-au auzit câteva bubuituri puternice. Greu de știut dacă erau proiectilele noastre sau rachetele lor, căzute poate prin apropiere.
În sfârșit, am ajuns la intrarea îngustă de unde începeau treptele spre subsolul cu câteva încăperi largi, în care încăpeau câteva sute de oameni. După rafturile goale și cele câteva cutii împinse pe lângă pereți, am dedus că în vremuri de pace spațiul era folosit ca magazie. Înăuntru erau câteva scaune albe, de plastic. Nu am rămas acolo. În adăpost nu era semnal la telefonul celular, nu am fi putut afla când CFI va anunța sfârșitul alarmei. Sus, lângă intrarea în adăpost așteptau și alți călători. După vreo 10-15 minute am primit anunțul mult așteptat că evenimentul care a provocat alarma (rachete balistice, vreo dronă?) s-a încheiat.
Stația de amplificare a gării lucra pe „automat”, primeam anunțuri care aminteau că fumatul este interzis în afara locurilor special amenajate, că folosirea bicicletelor și trotinetelor electrice pe peroane este strict interzisă. Peroanele se umpleau de călători, dar liniile de cale ferată rămâneau pustii. Printre călători erau mulți soldați, dar și civili. Lipseau copiii și călătorii cu valize în drum spre aeroportul internațional Ben Gurion. Unii soldați (chiar și fetele) purtau pe spate, ca niște rucsacuri, genți militare imense, din foaie de cort gri-verzui, în care ar fi încăput întreg conținutul unui șifonier. Scena îmi amintea, mutatis mutandis, de peroanele gărilor din filmele de război văzute în copilărie, pline cu oameni cu bocceluțe și soldați cu cufere de lemn, așteptând un tren, orice tren, doar să-i ducă de acolo, să-i scoată din calea unui pericol pe care noi, spectatorii, nu-l vedeam.
După vreun sfert de oră a venit primul anunț despre sosirea unui tren, dar mergea spre sud, mie nu-mi era bun. În sfârșit, cu o oră întârziere, a venit și trenul meu, spre nord, dar nu am ajuns departe, în scurt timp ne-a prins o nouă alarmă. Trenul s-a târât până la Herzliya – conform instrucțiunilor CFI, trenul trebuia să continue cu numai 30 de km pe oră până la stația următoare, unde călătorii au fost rugați să intre în adăpostul gării. O mare parte a călătorilor, cu mine printre ei, au preferat să rămână în tren. Ne-au „eliberat” după vreo 20 de minute și ne-am continuat drumul. La Haifa am mai prins o alarmă, dar de acolo am avut tren direct spre casă, de data aceasta fără alarme.
Alertă, alarmă, adăpost[1]
Statul ne-a înzestrat cu diverse mijloace de protecție. În centrul țării, alarma oferă locuitorilor un minut și jumătate pentru a intra într-un adăpost înainte de a fi loviți de bombe. Dar cu cât te apropii de granița din nord sau de Fâșia Gaza, timpul scade treptat la un minut, 30 de secunde, 15 secunde și chiar la zero – atunci când sistemul funcționează bine. Presa a relatat cazuri în care proiectilul a lovit înainte ca sirena să înceapă să urle.
Recent s-a introdus alerta, o pre-alarmă care conferă încă câteva minute de pregătire. În timp ce alarma folosește concomitent sirene, televiziunea, radioul, megafoane, difuzoare și telefoane mobile, alertele apar doar pe telefoanele mobile. Există mai multe aplicații, imaginile alăturate sunt preluate de la aplicația CFI, oferită în ebraică, arabă, engleză și rusă.
Adăposturile clasice, construite la mijlocul secolului trecut sunt subterane. O dată cu înmulțirea blocurilor, în anii ʼ60 – ʼ70, s-au proiectat adăposturi comune la parter sau la subsol. În timpul alarmei, folosirea liftului este contraindicată, dar coborâtul scărilor de la etajele superioare s-a dovedit o „misiune imposibilă”, chiar și fără problemele invalizilor sau familiilor cu mulți copii. De aceea, după războiul din Golf (1990 – 1991), când Irakul a bombardat Israelul cu rachete, s-a luat decizia ca locuințele noi să aibă o cameră blindată care să facă față schijelor și suflului exploziilor – desigur, nu unei lovituri directe. CFI a verificat și a aprobat un număr de modele care trebuiau să facă față armelor chimice și convenționale până la un anumit nivel. O parte din cele nouă victime de la Beith Shemesh, la începutul lunii martie, erau într-un adăpost aflat sub o sinagogă. Alte victime au fost găsite în sinagogă sau în preajma ei.
Dumnezeule mare!
Dumnezeul e mare?!
În centre comerciale, spitale, teatre, școli și grădinițe și instituții de stat construite după 1991 există „spații protejate” (sau protectoare?) care pot adăposti zeci, chiar sute de persoane. Există și spații protejate mobile, pentru numai câteva persoane, numite migunit (micro adăpost).
Una dintre problemele din viața reală, de zi cu zi și noapte cu noapte, este că o bună parte din populație nu are acces la un adăpost adecvat. Imaginați-vă cum ar fi să ieșiți din casă de câteva ori pe noapte cu copii adormiți în brațe, în timp ce sună sirena, ca să ajungeți la adăpostul de la parter, sau din cartier, sau cum ar fi să vă mutați împreună cu copiii pentru câteva zile (care pot deveni săptămâni) într-un astfel de adăpost sau la rude care au o cameră blindată.
Nu pot să nu amintesc această ciudățenie care prin anii ʼ60 – ʼ70 orna peisajul urban și rural în Israel și care presupun că putea fi găsit numai aici. Eu nu am văzut vreunul în uz, dar cred că acolo se depuneau obiecte suspecte (de exemplu genți fără stăpân care ar putea conține explozibili) până la sosirea geniștilor,
Într-un sat de pe granița cu Libanul, un localnic a prezentat reporterului „adăpostul” pe care și-l improvizase în vie – un tronson de beton armat cu diametrul de 1,5 metri, așezat direct pe teren, în care el se ascundea dacă îl prindea alarma la lucru. I se părea mai util decât să se arunce pe pământ cu mâinile peste cap.
Frontul și spatele frontului
În presa oficială, de la prim-ministru și ministrul apărării în jos, toată lumea este de acord că „(și) în acest război spatele frontului este front”. În cadrul armatei există un Comandament al Apărării Civile[2] care coordonează activitatea organizațiilor de salvare: poliția, pompierii, mada[3] și administrația locală.
În privința adăposturilor sunt păreri divergente. O parte, comentatori sau oficialități, cer să se construiască mai multe adăposturi adecvate tuturor. Alții susțin că soluția problemelor noastre nu este apărarea (adăposturile), în 7 octombrie 2023 prea mulți au fost uciși în astfel de adăposturi. În ochii lor, soluția este inițiativa, surpriza, atacul, ocuparea terenului și în final distrugerea totală a inamicului, ceea ce armata israeliană se străduiește să facă de la cucerirea independenței și până astăzi.
Andrei Herzlinger
Surse ilustraţii:
1,2,3: Imagini preluate de pe aplicația CFI, oferită în ebraică, arabă, engleză și rusă.
4. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:91972_concrete_shelters_in_gaza_envelope_PikiWiki_Israel.jpg zeev stein Pikiwiki Israel, CC BY 2.5 <https://creativecommons.org/licenses/by/2.5>, via Wikimedia Commons
5. Imagine realizată de IA
[1] Vezi https://en.wikipedia.org/wiki/Merkhav_Mugan
[2] Pikud HaOref literal se traduce Comandamentul pentru spatele frontului.
[3] Magen David Adom, serviciul național de urgență medicală din Israel.
