Număr vizualizări 18 ori

Peter Rosenthal a mai publicat sporadic în revista Baabel, cel mai recent fiind romanul autobiografic În capcana timpului, apărut în foileton în 2022.  Peter este „medicul-condeier” prin excelență.  Și când a primit un post, o dată pe săptămână, în zilele de joi, la o clinică de psihiatrie în celălalt capăt al orașului Köln, i-a venit o idee: să consemneze, timp de un an, întâmplările mărunte din zilele de joi, scenele inedite la care a fost martor, impresiile, ideile, stările de spirit…  Așa s-a născut culegerea de proză scurtă intitulată Donnerstags [Joi], apărută în decembrie 2025 la editura Parasitenpresse https://parasitenpresse.wordpress.com.

6 iulie   Standby

Vara se revarsă peste dealuri, peste văi și pășește fastuos prin străzile aproape goale ale orașului.  A început vacanța mare.  Pe toate zborurile spre Turcia, Italia, Grecia, Mallorca și Croația demult nu se mai găsesc bilete.  Autostrăzile sunt ticsite de mașini care își caută un locșor printre tiruri; familii întregi, cu cățel și cu purcel, năvălesc spre destinațiile de vacanță, de parcă ar fi o chestie de viață și de moarte.

Eu mă îndrept, șontâc-șontâc, spre stația de tramvai și mă bucur că vagonul e gol, că pot să-mi întind picioarele și să mă întorc la viața mea cotidiană, cam răblăgit, e drept, dar acceptabil, după toate cele prin care am trecut.  Fac naveta dus-întors, ca de atâtea ori în amintire, printr-o lume a umbrelor.  Contururile apar precise în lumina soarelui, dar conținutul lor, oamenii, casele, strada mi se par pe cale să se destrame într-o harababură de impresii neclare, dacă nu încerc să le prind, săptămână de săptămână, atât ca participant, cât și, într-o anumită măsură, ca standby.  Ziarul, cu titlurile sale țipătoare, reușește într-o oarecare măsură să-mi distragă atenția de la autodizolvarea matinală.  Astăzi, de exemplu: „Statele Unite vor furniza Ucrainei muniții cu dispersie”, „Biletele de tren se scumpesc cu 20%, cu excepția 49 Euro Ticket”

Cobor în stația de după podul peste autostradă, autobuzul vine imediat și la ora 9 sunt la clinică.  Și aici e vacanță – și totuși nu este.  Chiar dacă unul sau altul dintre colegi e în concediu, activitatea continuă, boala și moartea nu au vacanță, dar nici vindecarea.  La ușa mea, câțiva pacienți, dar nu pe mine mă așteaptă, ci pe terapeutul prin artă din camera de vizavi.  Nu l-am văzut niciodată – sau, poate, e o femeie?  Acești pacienți par mai relaxați ca ai mei.  E și normal, ei participă în grupul de artă pentru ajustarea terapeutică finală.  Ai mei vin pentru că în afara greutăților sufletești, mai au, de obicei, și probleme fizice.  Cele două tipuri de pacienți se amestecă în fața ușii, la fel ca la intrarea principală, în adăpostul pentru fumători, la scrumieră.

Amabilitățile schimbate cu voce joasă la întâlnirile dintre salariați, pacienți și vizitatori nu pot ascunde faptul că aici domnește un stres emoțional extrem.  Și totuși, în mijlocul acestei neliniști, în acest labirint de coridoare nesfârșite și de holuri sterile, iluminate cu neon, aud de fiecare dată și sunetele zglobii ale speranței, chiar dacă ele răsună numai ca muzică la radio, în taxiul care ia un pacient înapoi acasă.

13 iulie   Câinele

Lumină albastră în fața clinicii, mașini de poliție, pompieri – nu știu ce s-a întâmplat, dar din anamnezele citite în ultima jumătate de an mi-au rămas impresii clare, care nu prea lasă loc iluziilor. Nu e nevoie de întrebări, de fiecare dată amănuntele ies la iveală, chiar dacă numai din anunțurile care apar în zilele următoare în ziare.  Da, există această parte supusă forței delirului, această grea povară a pierderii temporare a controlului propriilor acțiuni, care poate declanșa o reacție în lanț de anxietate și violență care se manifestă în familie, între prieteni, în vecinătate, și în cel mai bun caz, ajunge la apogeu abia în spital.

Odată au venit la noi niște musafiri cu un câine de vânătoare pe care l-au lăsat afară, pe terasă.  În timpul cinei, câinele a început deodată să latre.  Era un câine foarte bine dresat, era obișnuit să stea singur, așa că ne-am dus imediat să vedem ce s-a întâmplat.  Un tânăr stătea ghemuit lângă gard și plângea de ți se rupea inima.  Suferința lui avea ceva arhaic, primitiv, și nu mă mir că primul care a observat-o a fost un animal.  Omul părea să trăiască pe străzi, dar încă nu de multă vreme.  Era prizonier într-o altă lume, abia dacă reacționa la cuvintele noastre.  Am chemat ambulanța.  Nu știam dacă va consimți să plece cu ea, dar merita să încercăm.  Ambulanța a sosit, omul a urcat fără să scoată un cuvânt.  Poate că a fost ajutat la spital.  Uneori prăpastia se află la un pas, căderea e grea și adâncă, dar totuși, mulți reușesc să se ridice, mai mulți decât s-ar crede.

Cu greu îmi mai amintesc ce am făcut astăzi la clinică, cam totul era rutină – ea se găsește și aici, ca peste tot, și astăzi mi-a făcut bine să mă dedic cotidianului.

(Traducere din limba germană; Hava Oren)

Peter Rosenthal