Număr vizualizări 17 ori
În 13 iunie a fost Ziua mașinii de cusut și m-am gândit la familia mea, la străbunica Malca Aizenberg care, pe la 1875, primise de zestre o mașină de cusut Singer. Pe atunci era un cadou foarte valoros, pentru care stră-străbunicii făcuseră mari sacrificii financiare. Era produsă tocmai în America și adusă cu vaporul până la Galați, pe atunci principalul port al României. Astfel mașina a intrat în familie și în următorii ani a cusut haine și hăinuțe pentru cei 11 copii ai familiei, atât băieți cât și fete.
În timpul Războiului de Independență a României, Malca a fost voluntară de acasă: spăla, repara și călca lenjeria și pijamalele soldaților care reveneau de pe front. Mai târziu a cusut chiar trusourile fetelor mai mari – era în primii ani ai secolului XX.
În timpul Primului Război Mondial, mașina a lucrat non-stop. Casa străbunicilor a fost transformată în „vestiar” și chiar ei, aflați deja la o vârstă înaintată, ajutau după puteri. În casa lor se reparau uniformele militarilor care apărau orașul. Erau de origini etnice diferite: români, evrei, turci, găgăuzi și chiar germani care blocau atacul din zona lacului Cătușa. Ciudat, nu? Soldați de etnie germană sau turcă, îmbrăcați în uniforma armatei române, luptau împotriva armatelor germane sau turce, apărând orașul. Îmi vine destul de greu să-mi închipui situația, puțini dintre ei aveau „supușenie” (adică cetățenie), dar dragostea pentru pământul unde s-au născut și unde familiile lor trăiau de generații era mai puternică decât apartenența etnică.
Mai târziu, mașina a cusut îmbrăcăminte pentru răniții din spitalele orașului. Femeile – croitorese sau cusătorese – lucrau în schimburi, astfel ca mașina de cusut să nu stea de pomană.
Odată cu apariția legilor rasiale și cu intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial, mașina Singer a fost rechiziționată pentru un atelier de ajustări și reparații al Armatei Române, iar bunicul a fost luat la muncă obligatorie într-un lagăr de lângă Odessa.
La apropierea Armatei Roșii de Nistru, atelierul a fost dislocat, dar mașina de cusut a rămas în oraș și după 23 August 1944, bunicul a reușit să o recupereze. Atunci a înțeles de ce nu fusese furată – pur și simplu fusese vandalizată, era incompletă, unele piese lipseau. Un prieten al bunicului, mecanic de mașini de cusut industriale, a reușit să o repună în funcțiune. Imediat după război lipsurile erau mari și bunica transforma haine și lenjerie atât pentru copiii ei, cât și ai familiei lărgite și ai vecinilor.
Mai târziu, datorită constituției mele de „ursuleț”, hăinuțe potrivite pentru mine se găseau greu și bunica îmi adapta unele cumpărate din oraș. Uneori o ajuta și mama mea.
După îmbolnăvirea și moartea mamei, nu știu de ce, dar bunica a încetat să folosească mașina de cusut, lăsând-o pe sora mea să facă cu ea ce voia. Însă sora mea nu avea talentul bunicii, producția de masă îi făcea concurență și „importanță economică” a mașinii a scăzut. A rămas în familie ca un simbol al vremurilor trecute, dar nu uitate. Fiica mea știe și ea să coasă, dar preferă o mașină modernă, semi-computerizată și cu motor electric, cu care brodează monograme pe haine, pe lenjeria de pat și pe prosoape.
Astfel, după circa un secol și jumătate, Mașina de cusut Singer este păstrată cu grijă, desfăcută și unsă periodic și tratată mai degrabă ca un obiect de muzeu – un fel de ștafetă între generații?!
Florentino Himelbrand
Sursa ilustraţiilor:
1. Străbunica Malca Aizenberg, fotografie de familie realizată la o logodnă din mai 1926. 2.https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Singer_sewing_machine_detail1.jpg
Vincent de Groot – http://www.videgro.net, CC BY-SA 4.0 <https://creativecommons.org/licenses/by-sa/4.0>, via Wikimedia Commons
