Număr vizualizări 13 ori

Prima parte a acestui articol poate fi citită aici: https://baabel.ro/2026/07/yaakov-miron-o-viata-la-ierusalim-1/

Ne-am adunat la Poarta Jaffa, dar arabii blocaseră toate drumurile de acces spre Cartierul Evreiesc.  Britanicii permiteau intrarea în Cartierul Evreiesc numai localnicilor și camioanelor cu hrană.  Noi ne-am ascuns într-un camion care aducea pâine și am reușit să aducem și câteva arme.  De ieșit se putea ieși, dar cum nu avea cine să ne înlocuiască, am rămas acolo șase luni. 

În Cartierul Evreiesc erau vreo 1500 – 1800 de civili. Noi eram șase, dar mai erau și alții, în total 30 de luptători din Etzel, unii din ei erau chiar din Cartierului Evreiesc.  Curând după venirea mea, comandantul a fost doborât de un glonț și a venit unul nou, Issar Nathansohn, poreclit Ghedeon.  El a mituit doi ofițeri britanici și a primit o uniformă în care putea să circule, deghizat în ofițer britanic.  La 33 de ani era „bătrân” – cei mai vârstnici dintre noi aveau abia 22. Era un om strict și serios. 

În cartier erau și vreo 100-120 de luptători din Hagana [1] și ei aveau posturi separate.  Era absurd!  Comandantul nostru și cel de la Hagana, Moshe Rusnak, au decis să-și unească forțele și au stabilit trei sectoare: două pentru Hagana și unul pentru Etzel.  Sectorul nostru era cel mai periculos.  Aveam un post pe acoperișul sinagogii Nissan Beck.  Am petrecut acolo multe zile – de jos se trăgea, numai printr-o minune nu m-au nimerit. 

În jurul Cartierului Evreiesc erau posturi ale armatei britanice, chipurile ca să ne apere.  Arabii umblau înarmați, nici nu le păsa că era interzis.  Uneori soldații britanici intrau în cartier să caute dacă avem arme și tot ce găseau confiscau.  Această situație a continuat până în 14 sau 15 mai 1948.

Încă din decembrie 1947, întreg Ierusalimul evreiesc a fost încercuit, iar Orașul Vechi cu atât mai mult.  O dată sau de două ori pe săptămână, Cartierul Evreiesc primea un transport de hrană sub auspiciile armatei britanice.  Erau lupte de stradă, cu morți și răniți și s-a luat hotărârea ca toți civilii să fie adunați în patru sinagogi sefarde de pe Strada Evreilor. 

Din decembrie 1947 și până în mai 1948, cartierul a fost complet izolat, intrau numai transporturile de hrană.  Și comunicațiile erau dificile.  Telefon era numai unul singur, al muhtar-ului [2] Weingarten, dar acesta locuia în Cartierul Musulman și acolo nu se putea ajunge, era periculos.  (Muhtar-ul era în relații bune cu arabii și nu se temea să locuiască acolo.)  Ca urmare, părinții mei nu au primit nicio veste de la mine.  Dar mama a aflat unde sunt de la fratele ei, care era comandant în Etzel.  Chiar a încercat să vină să mă vadă, dar au oprit-o.  Mai târziu am putut trimite scrisori prin camioanele cu hrană.  De necrezut, parcă am fi fost în două țări îndepărtate, nu în același oraș!

Cel mai mult ne lipseau armele și munițiile.  Puteau fi aduse numai în camioanele cu hrană, dar se făceau percheziții.  Câteva arme au fost ascunse în butoaie cu petrol lampant.  Dar comandantul nostru era foarte priceput și sub îndrumarea lui ne-am confecționat sute de grenade din cutii de conserve umplute cu cuie, cioburi de sticlă și puțin petrol.  Ele ne-au fost de mare ajutor.  Aveam numai trei mitraliere ușoare Bren (una din ele era furată de la arabi) și „brenistul” fugea cu mitraliera de la un post la altul, ca să pară că sunt mai multe.  Arme mai serioase nu aveam, decât două mortiere de calibru mic și nici ele nu au ținut mult.  Nici telefoane de campanie nu cred că erau, poate că Rusnak avea unul, dar oricum aparatele erau încă foarte proaste și probabil că puteau fi spionate, de mare folos nu erau.  Au încercat să ne parașuteze arme din avion, dar fără succes.

Așa a fost până la declararea independenței, în 14 mai 1948.  Într-o bună zi forțele britanice pur și simplu au dispărut.  Noi am ocupat poziții mai bune, ca cea de lângă Poarta Sion, dar nu am rezistat mult timp.  Arabii aveau arme din belșug.  Nu era cu adevărat o armată, erau doar locuitorii orașului.  Ziua luptau și ne alungau de pe pozițiile noastre, dar noaptea dormeau și noi ne întorceam.  Legiunea Arabă a cucerit întâi Guș Ețion [3] și a ajuns la noi abia după vreo săptămână. Aceasta era o armată serioasă, bine organizată, condusă de Abdullah Tell, iar ofițerii, mai ales cei superiori, fuseseră pregătiți în Anglia.  Aveau artilerie, tancuri, mașini blindate și sperau să cucerească cu ușurință Cartierul Evreiesc.  Noi eram numai 130 – 150, dar mulți căzuseră sau erau răniți.

Legiunea Arabă a intrat în Orașul Vechi în 19 mai 1948 și de atunci situația s-a schimbat total.  Încă din prima zi, comandantul nostru a fost grav rănit, a pierdut toate degetele de la mâna dreaptă.  L-au luat la spital.  Aveam spital cu medici și surori, dar mare lucru nu i-au putut face. După ce l-au pansat, el s-a întors la luptă.  Cum să-și părăsească soldații?  Tot timpul a fost cu noi.  Au fost multe victime.  În grupul nostru, din 30 au rămas 10.

Legiunea arabă ne-a atacat cu mitraliere, cu tunuri, multe case au fost complet distruse. Eram disperat.  Spre sfârșit, când au hotărât să ne predăm, toți mergeau încovoiați, numai eu mergeam drept, poate o să mă nimerească vreun glonț.  Condițiile erau groaznice, mâncare nu era aproape deloc, nu avea cine să ne aducă.  Posturile noastre nu erau fortificate; din cele originale, fortificate, ne-am retras.  Cât poate suporta un tânăr de 17 ani, după șase luni de asediu? 

M-a salvat un miracol.  Cred că era în 25 mai.  Eram la fereastră, cu un pistol-mitralieră Sten, și în stradă, chiar în fața mea, era un arab înarmat.  Strada era îngustă, 2-3 metri.  Amândoi am tras în același timp.  Nu știu dacă l-am nimerit, dar el m-a nimerit pe mine.  Am simțit o lovitură puternică în piept, am zburat cât colo.  Eram derutat, neajutorat, nemâncat, nu știam unde mă aflu.  Când mi-am mai revenit, mi-a trecut prin minte „Cum de mai trăiesc?”  Am băgat mâna sub cămașă și… nimic!  Era curat.  Ce s-a întâmplat?  În buzunarul cămășii aveam un pansament al armatei britanice.  Pansamentul era foarte gros, glonțul a rămas înfipt în el și așa am scăpat cu viață!

La urmă au bombardat cartierul și au distrus casele.  Cu tunul e simplu și casele oricum erau dărăpănate.  Cu 2-3 zile înainte de sfârșit au bombardat casa în care ne aflam noi.  Am fugit și ne-am adăpostit în ruinele altei case, dar și acolo a căzut un obuz de mortieră.  La un metru de mine stătea rabinul Șaar Ișuv Cohen (viceprimarul Ierusalimului și mai târziu rabinul șef al orașului Haifa).  Obuzul l-a nimerit în picior și el a început să țipe.  Spitalul Misgav Ladach era aproape.  L-am ridicat și l-am cărat până la spital și când am ajuns, am leșinat.  Mi-au dat o injecție cu un tranchilizant și m-au culcat pe o targă sau pe un pat.  Am dormit două ore și când m-am trezit, m-am întors la post.  Nu aveam încotro.

Nimeni nu ne-a ordonat să ne predăm.  A fost o situație absurdă.  Eram înconjurați.  Cei doi comandanți, Issar Nathansohn și Moshe Rusnak au căzut de acord să se predea.  Purtau răspunderea pentru vreo 1500 de civili, altfel poate că ar mai fi încercat să reziste.  Dar nici nu mai aveam unde să ne retragem.  A ieșit o delegație cu un steag alb, un rabin și un anume Șaul Tawil care vorbea perfect araba.  Nu ne-am predat fără condiții.  După negocieri s-a ajuns la o înțelegere scrisă: civilii vor fi evacuați în Ierusalimul de Vest, iar luptătorii vor fi luați prizonieri.  Eram atât de epuizați, șocați, nedormiți, încât nu ne mai păsa de nimic.  Nici măcar nu mi-a fost frică.  Civilii adăpostiți în sinagogi au ieșit prin Poarta Sion, iar pe noi ne-au dus într-un loc unde stăteau ofițerii iordanieni.  Rămăseserăm numai 30.  A venit și Abdullah Tell, comandantul Legiunii Arabe, și s-a răstit la ofițerii lui:

– V-am ordonat să mi-i aduceți pe toți luptătorii.  Unde sunt ceilalți?

Unul dintre noi i-a răspuns:

– Ya sidi (domnule, în arabă), atâția suntem.

Comandantul ne-a privit cu simpatie și pe ofițerii lui cu dispreț și le-a spus:

– Dacă aș fi știut că timp de 14 zile ați luptat cu tunuri și tancuri împotriva acestor copii, aș fi venit după voi cu bâta!

Pregătiseră zece autobuze la Poarta Leilor și noi abia am umplut unul singur.  Au mai luat și răniți și vreo 250 – 300 de civili.  Era după-amiază.  Am așteptat să se lase întunericul, pentru ca arabii localnici să nu ne vadă, altfel ne-ar fi atacat.  Pe la 10-11 seara ne-au luat pe jos la închisoarea Kișle, lângă Poarta Jaffa.  Pe la 4 dimineața, tot pe jos, ne-au dus la Poarta Leilor și apoi cu autobuzul în Iordania, ca prizonieri de război.

(Va urma.)

Note:

[1] Hagana a fost cea mai mare organizație paramilitară care apăra populația evreiască din Palestina în timpul mandatului britanic.  Ea a format baza viitoarei armate israeliene.  Hagana este asociată cu stânga, conducătorul suprem a fost Ben Gurion, care mai târziu a condus Partidul Muncii.

[2] Muhtar este un termen rămas de pe timpul stăpânirii otomane și se referă la căpetenia unui sat, a unei comunități sau a unei familii extinse.

[3] Blocul Ețion este un grup de sate care străjuiesc drumul de acces spre Ierusalim venind dinspre sud.  Ele au fost întemeiate în anii 1940 și distruse de Legiunea Arabă în 1948.  După Războiul de Independență, teritoriul a rămas în afara granițelor Israelului.  Așezările au fost reconstruite după 1967, când Israelul a reocupat teritoriul.

Sursa ilustrațiilor:

1. Din albumul familiei Miron

2. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Tiferet_Yisrael_Synagogue.jpg See page for author, Public domain, via Wikimedia Commons

3. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Abdullah_Tell.jpg Hanna Safieh, Public domain, via Wikimedia Commons

4. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Rusnak.jpg  Unknown author, Public domain, via Wikimedia Commons