Număr vizualizări 11 ori
4. Budapesta
Ne încercăm norocul la Budapesta – 15 decembrie 1942
Camaradul nostru Raymond Gleyze se angajase ca secretar la legația franceză. Odată cu noul birou al evadaților s-a creat un plus de muncă administrativă și el se ocupa de dosarele noastre.
Ne-am dus la el la birou și l-am rugat să ne ajute să găsim de lucru. Declarațiile din dosarele noastre spuneau că eu sunt viticultor în Champagne și Pierre e negustor de confecții. Foarte curând, Raymond ne-a anunțat că are pentru noi oferte convenabile. Mie m-a propus să lucrez pentru o baroneasă. Am fost chemat la o adresă într-un cartier elegant al orașului. La adresa indicată era un palat enorm. Am fost admis într-un hol magnific, plin de marmură și de statui. Eram atât de uimit, încât m-am zăpăcit cu totul. Deodată a apărut o doamnă majestuoasă care vorbea perfect franceza. Eu, bietul viticultor din satul Écueil, eram atât de intimidat, încât abia puteam vorbi. Doamna mi-a spus:
– Caut un viticultor. Am pivnițe de vinuri la Budafok, lângă Budapesta. Du-te și vorbește cu directorul, el te va angaja. Ai nevoie de bani?
– Nu, mersi.
– Cum adică? Sigur că ai nevoie de bani!
Ea a insistat, dar eu am refuzat. Simțeam o reținere, ori că nu eram capabil de a îndeplini munca în mod satisfăcător, ori că ezitam să mă amestec în ceea ce mi se propunea. Totuși m-am dus la Budafok. Pivnițele erau splendide. Aveau Tokaji, faimosul vin maghiar, dar și multe alte vinuri, era impresionant. Mult mai puțin mi-a plăcut directorul. Era german și dacă acceptam postul, ar fi trebuit să lucrăm împreună. Am refuzat.
Pierre a avut mai mult noroc – tot datorită prietenului nostru Raymond Gleyze. El l-a prezentat unui domn, patronul unei firme cu mai multe magazine de confecții la Budapesta, care căuta un decorator de vitrine. Pierre, un om creativ, aproape un artist, a profitat de ocazie. A găsit printre camarazii noștri încă unul care se pricepea și cei doi s-au apucat imediat de treabă.
Budapesta putea fi parcursă cu ușurință pe jos, dar mult mai repede se ajungea peste tot cu tramvaiul, parte integrantă a peisajului urban. Fără mașină, Pierre și colegul lui își transportau tot materialul cu tramvaiul. Era o plăcere să-i vezi pe cei doi urcând în tramvai încărcați cu panouri, ornamente, rame și toate celelalte accesorii pregătite pentru a decora vitrinele prin tot orașul. Când urcau, ceilalți pasageri ridicau din umeri, era totuși un deranj, dar și zâmbeau.
I-am explicat lui Raymond de ce nu doream să lucrez pentru baroneasă. A înțeles și după o vreme m-a contactat din nou:
– Am altă propunere, un anume domn Bouillon. E francez și conduce o filatură la Budapesta.
În timpul celui de al Doilea Război Mondial, mulți refugiați francezi din Budapesta lucrau la filaturi, torcând lână sau alte fibre textile. Ei transformau materia primă în fire folosite în producția de țesături și în același timp își câștigau existența în exil.
Raymond l-a invitat pe Bouillon la legația franceză. Am făcut cunoștință. El mi-a spus că era directorul unei filaturi, trăia la Budapesta din 1937, în cartierul Kispest din sudul orașului și era dispus să mă angajeze.
– Dar nu mă pricep la tors, i-am spus. Eu sunt viticultor.
El m-a liniștit:
– Nu are nicio importanță, te învățăm noi. O să fii plătit ca un muncitor zilier. Dar cum soția mea a rămas în Franța și am loc destul, pot să-ți ofer o cameră.
Am acceptat.
Dl Bouillon era un om de încredere și ne-am împrietenit. Și cum el coresponda tot timpul cu Franța pentru afaceri, ne-a ajutat să trimitem vești familiilor noastre. Soția lui primea mesajele noastre cifrate, apoi se întâlnea cu rudele noastre și le transmitea veștile prin viu grai.
Pierre și cu mine ne întâlneam aproape în fiecare seară, precum și în weekend și profitam de ocazie să descoperim Budapesta. Orașul era magnific. În 1942 el apărea ca o oază de frumusețe în inima Europei sfâșiate de război. Malurile Dunării ofereau un spectacol captivant, cu podurile elegante reflectate pe suprafața apei. Clădirile neobaroce și bisericile neogotice dădeau orașului un aer de măreție. Bulevarde mărginite de copaci adăposteau o viață culturală vibrantă, cu cafenele literare și teatre de unde răsunau melodii ale compozitorilor maghiari. Parcuri înverzite te invitau să te plimbi agale, oferind priveliști ale dealurilor din Buda și ale clădirii Parlamentului, iluminată noaptea. Se simțea mândria locuitorilor în istoria lor, mărturie a tenacității poporului în fața vicisitudinilor sorții. Ne încânta belșugul piețelor și varietatea produselor locale. Ne-am înecat durerea și traumele în atmosfera vibrantă a Budapestei.
Adesea mergeam la hotelul-restaurant Britannia unde puteai savura mâncarea ungurească tradițională. Britannia găzduia multe spectacole muzicale remarcabile. Erau ansambluri folclorice locale, uneori împletite cu recitaluri de mare virtuozitate la pian, vioară sau saxofon. Melodiile ne răscoleau amintiri – în tinerețe Pierre cântase la vioară și eu la saxofon. Pentru noi era un refugiu binevenit, momente în care uitam de greutățile vieții cotidiene.
Încă un loc pe care îl frecventam cu plăcere erau băile termale, unele dintre cele mai vestite din Europa pentru apele lor minerale care favorizează sănătatea și relaxarea. Băile datează încă din epoca romană, fiind apoi dezvoltate în timpul stăpânirii otomane. Băile Széchenyi, Gellért și Rudas erau printre cele mai iubite, cunoscute pentru arhitectura lor grandioasă.
Înaintea invaziei germane, Budapesta strălucea în mijlocul unui ocean de nesiguranță.
Între francezi
Toți francezii ne cunoșteam între noi. Adesea ne adunam la legație și mergeam împreună la o cârciumă din apropiere unde se serveau vinuri locale excelente. După câteva pahare, limbile se dezlegau și începeam să povestim despre viața noastră, cum am evadat și cum ne descurcam. În plus față de vechile lor meserii, mulți mai câștigau un ban dând lecții de franceză. Eu însumi dădeam lecții de conversație unui bijutier evreu.
În grupul nostru pestriț se afla și un preot, abatele Boizet, pe care Pierre și cu mine l-am cunoscut în fortăreața din Komárom. În al Doilea Război Mondial capelanii militari au jucat un rol important, acordând sprijin moral soldaților. Ei celebrau servicii religioase, ofereau îndrumare și alinare și însoțeau trupele în momente dificile – lupte, pierderi, condiții grele. Ei sprijineau soldații de toate credințele, ajutându-i să-și mențină echilibrul emoțional în situații traumatice.
Acest preot de vreo 32 de ani, de origine bască, fusese profesor de franceză și filosofie la liceul francez din Damasc. El era capelanul nostru și ocazional celebra serviciul divin, iar Pierre și cu mine luam parte, mai ales când eram la Selyp sau la Balassagyarmat. De când fusese transferat la Budapesta, dădea și ore de franceză, mai ales în familii evreiești, unor tineri care doreau să-și îmbunătățească franceza. De o vreme încoace dădea lecții unei tinere și vorbea despre ea foarte des. Oare să fi fost ceva între ei? Se poate că era puțintel îndrăgostit?
Mai târziu, Pierre și cu mine aveam să descoperim, în împrejurări destul de neașteptate, următorul capitol al aventurilor abatelui Boizet. Într-o zi, când ne îndreptam din lagărul Selyp spre Lőrinci, abatele a strigat după noi:
– La ora patru e vecernia. Să nu întârziați!
La Lőrinci era o mică băcănie condusă de o bătrână. Ne-am dus după provizii. Nu prea știam ce să cumpărăm, important era să avem de mâncare. Am ochit o pulpă de miel care atârna de o sforicică. Cu chiu, cu vai am reușit să o facem să înțeleagă că am vrea să o cumpărăm, dar numai dacă ne-o și gătește. Bătrâna a fost de acord.
Ne așteptam să o gătească repede, în cuptor, și să o servească în sânge, cum se făcea la noi acasă. Dar ea a făcut cu totul altceva. A tăiat carnea în cubulețe și a făcut o tocană cu cartofi, ceapă, roșii, usturoi și boia. Ne-am dat seama că acest mod de preparare va dura cel puțin două ore. Până una-alta, ce ar fi să bem ceva?
Pe un raft al prăvăliei stătea o sticlă de Cointreau – așa ceva nu mai gustasem de ani de zile. Am cerut un păhărel, dar bătrâna nu voia să vândă decât toată sticla. Păi… atunci am cumpărat sticla și până într-o oră am golit-o.
După două ore tocănița a fost gata. Bătrâna ne-a pus masa în bucătăria ei și ne-a servit. Tocana de miel era excelentă, dar ne mai lipsea ceva de băut. Pe raft era încă o sticlă de Cointreau și ea ne-a deschis-o. Aproape că am dat-o gata și pe aceea.
Eram cam chercheliți, mergeam pe două cărări, dar trebuia să ne întoarcem la ora patru pentru vecernia lui Boizet. Pe drum trebuia să traversăm o punte îngustă peste un pârâu și ca să nu cădem în apă, am trecut-o în patru labe. Am salvat aparențele: am ajuns la timp la biserică și de bine de rău am luat parte la cântarea psalmilor, conduși de abatele Boizet. După vecernie ne-am întors acasă și am dormit buștean până a doua zi dimineață.
O viață aproape normală – decembrie 1943 – februarie 1944
În această perioadă, viața la Budapesta era mai mult sau mai puțin normală pentru localnici, dar noi, refugiații, trăiam într-o permanentă nesiguranță și așteptare. Eram sfâșiați între dorința de a ne întoarce acasă și pericolul enorm al unui asemenea demers. Franța era sub ocupație germană și orice mișcare prin teritoriile ocupate de germani era primejdioasă sau chiar imposibilă, am fi riscat să fim arestați de autoritățile germane sau de colaboratorii lor. Drumurile spre Franța erau strict controlate de naziști. Ar fi trebuit să mergem pe ocolite, evitând teritoriile ocupate de puterile Axei. În plus, puteam fi denunțați de colaboratori locali sau capturați de autoritățile maghiare sau germane. Deportarea într-un lagăr de concentrare sau chiar moartea erau amenințări cât se poate de reale. Mai mult, nu aveam niciun fel de legături în afara Ungariei, ceea ce făcea ca orice încercare de evadare să fie și mai precară.
În aceste condiții eram siliți să rămânem în Ungaria. Și totuși, continuam să sperăm în vremuri mai bune sau într-o modalitate de a scăpa de război și de persecuțiile naziste. Situația politică și militară în Europa se schimba de pe o zi pe alta, iar șansele noastre erau tot mai mici.
Când primii evadați au ajuns în Ungaria, în 1941, s-a ajuns la o înțelegere între Ungaria, Franța și Italia (chiar dacă Italia era pe vremea aceea aliata Germaniei) și vreo douăzeci de prizonieri francezi refugiați în Ungaria s-au întors acasă legal prin Iugoslavia. Pierre și cu mine speram să urmăm același drum.
Din păcate, în primăvara anului 1941 războiul dintre Germania nazistă și Iugoslavia s-a intensificat. În aprilie, Hitler a inițiat invazia țării în cadrul expansiunii forțelor Axei în Europa. Forțele germane au ajuns la granița Ungariei și au ocupat valea râului Drava. Nu se mai putea trece, drumul era blocat.
Ne-am gândit să pornim singuri spre Turcia, prin România și Bulgaria, două țări aliate cu Germania, sau poate să așteptăm ca legația franceză să organizeze ceva. Dar lunile treceau și nu se vedea nicio șansă.
Invazia Ungariei – 19 martie 1944
La început, Ungaria a fost aliata Germaniei Naziste, dar pe măsură ce victoria Aliaților apărea tot mai probabilă, guvernul maghiar a început să caute o modalitate de a părăsi alianța cu Germania și de a negocia o pace separată. Germania, conștientă de intențiile Ungariei, exercita presiuni diplomatice și militare asupra guvernului maghiar pentru a-l face să rămână în cadrul Axei, căutând să-și apere interesele în teritoriile aflate sub control ungar, în special în ceea ce privește „chestiunea evreiască”. Naziștii și-au intensificat eforturile de a influența politica internă a Ungariei susținând partidele fasciste și grupările naționaliste pro-germane. Ca urmare, puterea organizațiilor anti-germane din Ungaria a scăzut.
În 19 martie 1944 a început ocuparea Ungariei, fără vreo rezistență semnificativă din partea armatei maghiare. Naziștii au instalat un guvern colaboraționist sprijinit pe partidul maghiar al Crucilor cu Săgeți condus de Ferenc Szálasi. Regentul maghiar, Miklós Horthy, a fost silit să cedeze tot mai multă putere naziștilor. La început el a rămas șeful statului, dar autoritatea lui a scăzut simțitor. După ce Horthy a încercat să retragă Ungaria din război, în 15 octombrie 1944, el a fost demis din funcție și plasat în arest la domiciliu, iar Szálasy a devenit șeful statului sub control nazist până la sfârșitul războiului, în 1945.
Chiar a doua zi, în 20 martie, Pierre și cu mine ne-am oprit activitatea. Am înțeles imediat consecințele invaziei pentru populația evreiască din Ungaria, pentru forțele anti-naziste și, bineînțeles, implicațiile dezastruoase pentru evadații francezi refugiați în Ungaria. Situația lor s-a deteriorat rapid, Gestapoul a început să-i caute pe străinii din țară – oameni ca noi. Ar fi putut cu ușurință să obțină o listă, doar eram înregistrați la Ministerul Forțelor Armate și probabil și la poliție. Trebuia neapărat să acționăm.
Unii au încercat să ajungă în Iugoslavia, la forțele lui Tito. Pe noi această posibilitate nu ne atrăgea. Tito era comunist și mulți refugiați francezi nu aveau încredere în el din motive politice. Pierre și cu mine eram loiali guvernului în exil al generalului de Gaulle, care pe vremea aceea nu avea relații oficiale cu partizanii iugoslavi și aveam motive să ne temem că Tito nu va respecta ordinele guvernului în exil.
Mulți diplomați francezi s-au văzut forțați să aleagă între loialitatea lor față de guvernul de la Vichy, care colabora cu Germania nazistă, sau față de Franța Liberă a lui de Gaulle, care susținea rezistența împotriva ocupației germane. Această dualitate a creat diviziuni în cadrul corpului diplomatic și a instituțiilor franceze. Mulți sperau în victoria Aliaților. Ei se străduiau să mențină o prezență culturală franceză care să continue după război și în același timp transmiteau orice informații pe care le puteau obține despre activitățile Axei și a aliaților ei în țările unde erau postați.
În aceste condiții, guvernul lui de Gaulle a trimis din Alger un ofițer de informații care a instalat un post de emisie-recepție radio chiar în incinta legației franceze din Budapesta, astfel că noi aveam acces la unele informații privind opțiunile noastre. Dar, cunoscând tensiunile și dilemele cu care se confrunta personalul legației, era extrem de important să știm în cine putem avea încredere și în cine nu.
Auzisem că puteam să ne alăturăm partizanilor slovaci, conduși de un general rus, dar mai întâi trebuia să găsim un om de încredere care să ne ducă la ei. Pierre și cu mine am primit chiar două oferte, dar amândouă ni s-au părut dubioase și le-am refuzat. S-a dovedit că am avut dreptate – din cei 300 de francezi care au pornit spre partizanii slovaci, 150 au fost uciși.
Scris de Georges Dehut, după povestirile lui Marcel Brugnon
Tradus și adaptat de Hava Oren
Sursa ilustrațiilor:
1. Din arhiva personală a lui Georges Dehut
2. https://fortepan.hu/en/photos/?id=62313 FOTO:Fortepan — ID 62313, Donor: A R, CC BY-SA-3.0<https://creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0>
3. https://bu.hu.museum-digital.org/singleimage?imagenr=20267#map=0.93/1236.32/329.43/0 “Café in the Hotel Britannia, Budapest (c. 1920s). Courtesy of the Hungarian Museum of Trade and Tourism. Public domain.
4.https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Budapest_XIV.,_Sz%C3%A9chenyi_f%C3%BCrd%C5%91._Fortepan_52765.jpg FOTO:Fortepan — ID 52765: Adományozó/Donor: Unknown, Public domain, via Wikimedia Commons
