Amintirea lui Tanti Ani m-a pocnit de-a dreptul de dimineaţă, fără să-mi dau seama de ce. Era şefă de unitate la librăria din cartierul copilăriei mele, Marna. O librărie nouă, deschisă la parterul unui bloc nou şi el, construit pe când eram prin clasa a treia. Îmi plăcea mirosul de var proaspăt, de cerneală şi de carte nouă. Prietenia mea cu Tanti Ani cam aşa a început: mergeam aproape zilnic la ea la librărie şi răsfoiam cărţi, mă uitam pe la rechizite, nu mă lăsam dusă cu una cu două. Aşa că am intrat în vorbă. Două vacanţe de vară mi-am petrecut cu ea la librărie…

Sunt o grămadă de oameni care trec prin viaţa ta şi lasă urme, deşi nu-ţi sunt nici rude şi nici prieteni prea apropiaţi.

Amintirea lui Tanti Ani m-a pocnit de-a dreptul de dimineaţă, fără să-mi dau seama de ce.

Era şefă de unitate la librăria din cartierul copilăriei mele, Marna. O librărie nouă, deschisă la parterul unui bloc nou şi el, construit pe când eram prin clasa a treia.

Îmi plăcea mirosul de var proaspăt, de cerneală şi de carte nouă. Prietenia mea cu Tanti Ani cam aşa a început: mergeam aproape zilnic la ea la librărie şi răsfoiam cărţi, mă uitam pe la rechizite, nu mă lăsam dusă cu una cu două. Aşa că am intrat în vorbă.

Nu era tare prietenoasă, ba chiar la început te cam intimida, cu ochelarii pe vârful nasului şi buzele pe care şi le ţinea strânse, de teamă să nu-i scape vreun zâmbet.

Dacă tot pierdeam vremea pe acolo ceasuri în şir, am întrebat-o într-o zi dacă pot s-o ajut. Şi aşa am început să servesc clienţii cu un pix, coli de hârtie albă sau albastră, pentru îmbrăcat caiete, ştiam dacă avem o carte sau alta. Mă cocoţam pe o scară de lemn, dacă era nevoie de vreun ghiozdan aflat pe rafturile de sus. Numai la casa de marcat nu mă băgam. N-am fost niciodată o specialistă în ale calculelor şi nici Tanti Ani nu mi-ar fi permis.

Două vacanţe de vară mi-am petrecut cu ea la librărie. Citeam, răsfoiam, miroseam, întrebam, ascultam. Tanti Ani a fost unul dintre cei mai buni ghizi ai mei în materie de lectură.

Avea ochelarii prinşi cu un lanţ metalic, lucru care mi se părea culmea rafinamentului. Atunci când o întrebam ceva respira adânc, îşi dădea jos ochelarii şi, cu braţul ramei între dinţi, se gândea un pic. Eram fascinată de ridurile fine care i se formau atunci  în jurul gurii. Trecea poate un minut până să-mi răspundă, pe un ton măsurat.  

Am fost acolo atunci când soţul ei a murit. Vreme îndelungată a venit îmbrăcată în haine negre şi de multe ori se ascundea în spatele perdelei grena a depozitului, de unde o auzeam că plânge încetişor. Îmi venea să mă duc să o mângâi, dar ştiam că nu-i plac deloc gesturile de tandreţe.

Şi mângâierile ei erau rapide, şterse, milităreşti. Şi puţine.

Ştiu precis ce cărţi din bibliotecă au fost cumpărate la insistenţele ei. Mi-aduc aminte de o antologie în două volume, Nichita, pe care aproape m-a obligat s-o cumpăr. Nu ştiam cine-i Nichita la vremea aceea, dar n-am avut curaj să o ţin pe a mea, mai ales că mi-a zis că o să-mi prindă bine când o să fiu la liceu (a avut dreptate!)

Tot Tanti Ani ne-a rostuit Shogunul şi Magicianul, cele mai râvnite cărţi de la mijlocul anilor 80. La pachet cu niscaiva lucrări ale partidului sau volume de Omagii. Răul necesar şi inevitabil.

Tanti Ani a intrat şi a ieşit pe nesimţite din viaţa mea. În clasa a cincea ne-am mutat din cartier, iar ea a fost „promovată” şefă de unitate la cea mai mare librărie din oraş, „Mihai Eminescu”.

A mai sunat-o pe mama  de vreo câteva ori să-i dea nişte pachete cu cărţi puse deoparte, după care … tăcere.

Nu mai ştiu nimic despre Tanti Ani. Aşa că scriu aceste rânduri pentru că vreau să ştie că îi mulţumesc.