Cu câteva zile în urmă presa clujeană consemna că Primăria Cluj-Napoca a avut câştig de cauză, la apel, într-un proces legat de amplasarea plăcuţelor bilingve, (http://www.clujust.ro/adio-placute-bilingve-primaria-intors-sentinta-recurs-pe-o-exceptie/) care, în primă instanţă, fusese câştigat de o organizaţie civilă. (http://www.clujust.ro/o-studenta-de-la-drept-batut-primaria-cluj-napoca-procesul-placutelor-bilingve/).
În aceste rânduri nu am de gând să mă refer la speţa în cauză, ci să-mi exprim nedumerirea legată de obstinaţia şi încrâncenarea cu care administraţia acestui oraş „multicultural” se opune amplasării inscripţiilor bilingve, invocând litera legii care spune că aceasta este obligatorie doar dacă ponderea minorităţii, vorbitoare a unei alte limbi decât româna, depăşeşte 20% din totalul populaţiei, în cazul Clujului populaţia maghiară având „doar” 15,7% (să menţionăm că în această numărătoare nu au fost incluşi studenţii maghiari care învaţă la Cluj).
Mi se pare anacronic şi total neproductiv să te baţi în procente pentru a refuza afişarea pe tabla de intrare în oraş a celor două nume – binecunoscute – ale acestuia, intrate în istorie, cultură şi conştiinţa publică: Cluj şi Kolozsvár.
Denumirea maghiară – prohibită pe tabla indicatoare de localitate – este înscrisă pe frontispiciul operei şi teatrului maghiar, pe plăcile diverselor instituţii, organizaţii civile şi culturale, pe monumente istorice, în documente de arhivă care atestă istoria şi devenirea oraşului de astăzi, în pagini de literatură şi versuri de cântec…
În Clujul copilăriei mele străzile, firmele şi reclamele aveau inscripţii bilingve, filmele erau subtitrate bilingv, majoritatea clujenilor vorbeau ambele limbi, se împărtăşeau din ambele culturi. Treptat toate aceste semne ale convieţuirii lingvistice, emblematică pentru oraşul nostru, au dispărut, înlăturate de politica naţionalist-comunistă…Inerţia acestei tendinţe s-a dovedit de neclintit şi după 1989, în epoca „funariotă”, când pedala naţionalistă a fost apăsată până la absurdul puzderiei de catarge, steaguri şi steguleţe, de bănci, stâlpişori şi coşuri de gunoi vopsite în tricolor…
Au trecut zece ani de la plecarea primarului care dăduse numele acelei epoci nefaste. În acest an oraşul Cluj (-Napoca) e Capitala Europeană a Tineretului şi aspiră ca în 2021 să devină Capitala Culturală Europeană, bazându-se tocmai pe atuul multiculturalităţii. În acelaşi timp e incapabil să afişeze că este produsul a două culturi şi a unei istorii comune: română şi maghiară (maghiară şi română). În loc să-şi înscrie, cu mândrie, pe frontispiciu, şi cel de al doilea nume, se foloseşte de tertipuri juridice pentru a-l oculta! După părerea mea este vorba de încăpăţânarea prostească şi păguboasă, de a arăta „cine e stăpânul”. Un stăpân care se teme de o simplă placă bilingvă?!