Îmblânzirea vremii şi campaniile de reduceri de preţuri la hainele de iarnă au adus cu ele o oarecare trezire a străzilor oraşului. În mod automat, numărul cerşetorilor postaţi la intrările în marile magazine a crescut şi el, împestriţând peisajul, uneori cu scene tragi-comice, alteori doar tragice sau comice. Sentimentele provocate în astfel de momente sunt adeseori complexe.  În fond, este vorba de soarta unor oameni necăjiţi, mulţi dintre ei foştii  tăi compatrioţi, care suferă de foame, frig şi umilinţe, pentru a le putea trimite celor de acasă câte un ban.

M-am cam săturat să scriu despre  lucruri ,,importante”, chiar dacă ele mă frământă zi şi noapte. Recitindu-mi rândurile, conform unui prost obicei, şi navigând mai târziu pe internet, îmi dau întotdeauna seama că mulţi alţii îşi aleg aceleaşi teme, cu diferenţa că articolele lor sunt mult mai bine scrise. E firesc şi nu cred că există ceva de neînţeles în toate acestea: nu sunt nici comentator politic şi nici expert în probleme de actualitate.

Este mult mai frumos să-ţi recunoşti limitele decât să baţi câmpii, încercând disperat să umpli nişte pagini în speranţa că poate cineva (eventual un prieten, o fostă cunoştinţă sau, de ce nu, un membru de familie pe care nu l-ai văzut demult) le vor remarca şi în cazuri extreme, te vor onora chiar cu un comentariu la cele scrise,în semn că le-a citit.

Mă hotărâsem ca în acest număr să scriu câte ceva despre năstruşnica idee a preşedintelui Consiliului Europei de a încerca să-l sperie pe Putin lansând un apel la crearea unei armate europene, menită să apere popoarele bătrânului continent. Eram bine trecut de mijlocul ,,articolului”, când am înţeles că nu este treaba şi competenţa mea să-l critic pe domnul Jean-Claude Juncker, fiindcă el – şi  nu eu – a  fost ales să ia hotărârile referitoare la necazurile europene.

Impresionat de accesul de modestie şi sinceritate care mi–a încălzit pentru moment  sufletul chinuit, am şters din calculator rândurile aproape terminate, decis să abordez subiecte mai puţin ,,solemne”, eventual mai apropiate de ceea ce cred că i-ar interesa pe cititorii baabelieni (vorba Andreei).

Uşierul şi ceilalţi

Îmblânzirea vremii şi campaniile de reduceri de preţuri la hainele de iarnă au adus cu ele o oarecare trezire a străzilor oraşului. În mod automat, numărul cerşetorilor postaţi la intrările în marile magazine a crescut şi el, împestriţând peisajul (nu întotdeauna în nuanţele dorite de culori), uneori cu scene tragi-comice, alteori doar tragice sau comice.

Sentimentele provocate în astfel de momente sunt adeseori complexe. În fond, este vorba de soarta unor oameni necăjiţi, mulţi dintre ei foştii  tăi compatrioţi, care suferă de foame, frig şi umilinţe, pentru a le putea trimite celor de acasă câte un ban.

Îi văd deseori intrând în local pentru a se mai încălzi, pentru a-şi schimba monedele sau pentru a cere un pahar de apă. Din fericire,în majoritatea cazurilor,vânzătorii se poartă cu înţelegere convinşi probabil de tristeţea din ochii ,,clientului nedorit”.

Într-o după-amiază, trecând prin faţa intrării laterale a unui mall, un cerşetor tânăr şi mai întreprinzător pesemne, făcu un pas solemn spre uşă, deschizându-mi-o politicos. Cum puteam să intru fără să-l observ? „Cât să-i dau pentru frumosul gest? Cine l-o fi aşteptând acasă?” sunt întrebări care se alungă una pe alta în sufletul  răscolit. Grăbit, găsesc în portmoneu o monedă de cinci coroane (contravaloarea unei jumătăţi de euro)pe care i-o pun în palmă.,,Săru-mâna,tack so mică”, sună răspunsul.(,,Tack så mycket” înseamnă ,,Mulţumesc mult”, în suedeză), privirea din ochii ,,uşierului” fiindu-mi imposibil să o mai descriu.

Peste un sfert de oră ies pe aceeaşi uşă, deschisă cu aceeaşi solemnitate de fostul meu compatriot. Zâmbindu-i ,îi mulţumesc pentru amabilitate şi ies în stradă. Ceea ce am mai avut timp să observ era că uşa s-ar fi deschis de la sine. Era automată…

Cu doar o săptămână mai devreme, când gerul era încă aprig, într-una din pieţele oraşului, o femeie mai în vârstă stătea ghemuită pe o pătură împăturită cu grijă, cu paharul de plastic în faţă. Piaţa se golise de lume şi o lumină ,rece şi ea, se revărsa din felinarul aflat în apropiere. Conştientă,  probabil, de rezonanţa locului, femeia începu să cânte, mai mult pentru ea decât pentru public. (Eram doar eu, în colţul opus al pieţii.) Uşor răguşită, rezultat al  ţigărilor fumate de-a lungul anilor, vocea îi răsuna însă armonios şi aproape profesional.

Cântecul mi se părea cunoscut. Ajuns acasă, am început să caut înfrigurat pe rafturile cu discuri. L-am şi găsit,în partea de colecţie destinată folclorului mondial. Înregistrarea era făcută de o casă prestigioasă de discuri pe nume Al Sur, iar numele solistului, acordeonist virtuos de altfel, este Roberto de Braşov. Titlul cântecului pe care l-am auzit din gura femeii este ,,Trăiesc Doamne între străini”. Într-una din strofe,textul spune:

,,Trăiesc fără ai mei copii,

  Trăiesc fără bucurii

  Fără mamă, fără tată

  Fără ajutor în viaţă”

L-am mai ascultat de câteva ori,după care am încercat să adorm. N-a mers. De atunci, am mai trecut pe lângă colţul de stradă amintit,locul, preţios, era însă ocupat de altcineva.