Sunt întâmplări în viață despre care crezi că se vor şterge timpul  sau se vor retrage într-un colțișor şi îţi vor da pace. Dar cu cât înaintez în viață, ajuns acum la vârstă de optzeci şi trei, aproape optzeci şi patru de ani, nu s-au șters şi nu s-au retras.  Aceste întâmplări s-au adâncit  ca niște brazde de care te împiedici la tot pasul. Încă mai persistă în faţa ochilor minţii, ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri, imaginile alergăturii mele pe strada Ştefan ce Mare, după ce am scăpat din curtea chesturii unde s-a întâmplat masacrul şi de unde m-au scos după ore în care am stat acoperit de corpuri.  Încă nu împlinisem șapte ani. M-au întrebat al cui sunt dar îmi clănțăneau dinții de frică şi am tăcut.  Atunci m-au întrebat în idiş şi am spus  al cui sunt şi că ştiu să mă duc acasă singur. Cunoșteam orașul destul de bine.   Am alergat pe strada Ştefan cel Mare, fugind într-un suflet printre cadavrele pe care le adunau podarii şi le  aruncau în tomberoane cu roţi enorme, tomberoane din care încă mai țâșneau brațe sau picioare neînsuflețite. Soarele trăgea spre asfințit şi m-am grăbit spre casa. Am trecut de biserica Mitropoliei apoi de biserica Trei Ierarhi, biserici frumoase dar lipsite de Dumnezeu. Am alergat înainte, spre palat unde am cotit-o spre stânga spre piata Halei. Am luat-o pe stânga, spre strada Ghica Vodă , trecând de spitalul Ghelerter, până am ajuns în strada Elena Doamna unde locuiam. Era déjà seara. Acum curtea era pustie. Numai cu câteva ore mai devreme, evreii de prin toate mahalalele din jur erau adunați pe stradă. Noi am fost scoși din beci unde ne adăposteam de bombardamentele care se declanşaseră la începutul războiului. Deodată s-au deschis ușile beciului şi am auzit voci în limba română şi germana : raus, afară!. Toți afară, mâinile în sus! Am ieșit cu toții afară, câteva familii din curte, şi ne-am alăturat convoiului de pe stradă.  Era o zi de vara. Era cald şi țin minte ca îmi era sete. ‘”Nu vă îngrijoraţi”  a spus o voce. „E numai o formalitate, după asta vă veţi întoarce acasă’. Am întrebat-o pe mama ce înseamnă formalitate, dar nu mi-a răspuns. Convoiul împins de soldați înarmați a început să se miște înspre Târgul Cucului şi de acolo spre Cuza Vodă, spre chestura politiei unde măcelul era în toi. Toți cei care au scăpat de loviturile vecinilor noștri şi n-au rămas lungiți în băltoace de sânge şi neînsuflețiți în stradă, acum erau înghesuiți sub lovituri, în curtea chesturii de unde se auzeau rafale de mitralieră. Eu am fost despărțit de mama şi de tata. Am rămas în curtea chesturii sub un maldăr de corpuri până, spre seara, când oamenii au venit şi m-au scos.

În casă am găsit-o pe mama care rupea fâșii dintr-un cearșaf şi îşi bandaja capul care sângera. În același timp cânta şi dansa ca să nu mă sperie şi tot ţipa : „Nu mă doare, nu mă doare!. Tata nu s-a întors.

Sunt născut la Iași, în 1934, dar am petrecut primii ani de copilărie la Răducăneni la bunici. Răducăneni era un târgușor de evrei, la 40 de kilometrii spre nord de Iași, la granița Basarabiei. Acolo,  înainte de război, trăiau cam 300 de familii de mici negustorași şi meșteșugari care deserveau satele apropiate. Când a început războiul am fost alungați din târgușor şi ne-am refugiat la Iași unde am rămas până la sfârșitul războiului când eu şi mama – tata s-a prăpădit la pogrom – ne-am întors la Răducăneni împreuna cu vreo 200 de familii.

O altă amintire din Răducănenii anilor 1940 mă roade neîncetat. După război săpunul era foarte greu de găsit. Ne spălam cu cenuşă. Într-o zi mama a venit acasă cu nişte săpunele şi ne-am bucurat ca de o mare comoară. Îmi amintesc că erau de mărimea unei cutii de chibrituri şi aveau un miros foarte pătrunzător. Literele  RJF erau încrustate la mijloc.  Nici nu am apucat să ne spălăm cu aceste săpunele că a venit un decret de la rabinul nostru ca toți cei care sunt în posesia unor astfel de săpunuri, să le aducă imediat la sinagogă. Mama a adunat imediat săpunelele şi am venit cu ele la sinagoga. În curte rabinul a adunat săpunelele şi le-a depozitat cu mare evlavie într-un talit întins în mijlocul curții. A ținut o cuvântare şi pe urmă a strâns talitul şi un cortegiu s-a format mergând  la cimitir unde am îngropat sufletele fraților şi surorilor. Cantorul a spus rugăciunea de Kaddish şi ne-am întors acasă cu capul plecat…

O făclie sa ardă veşnic în amintirea celor care nu au apucat să-şi trăiască viața până la sfârşitul natural. Şi, aşa cum rostim în rugăciunea de Pesah,  ca în fiecare om, dine fiecare generație, trebuie să se considere ca a a fost eliberat din Egipt, tot așa, fiecare om,  din fiecare generație, să se considere supravieţuitor al Holocaustului!

Moshe Yassur

New York