Duminică, în Grădina Botanică din Cluj, mi-am amintit de o butadă auzită cu ceva timp în urmă, de la un om de spirit: „Se fac tot mai multe poze şi tot mai puţine… fotografii”.
Grădina botanică era ultima staţie a periplului nostru tradiţional de aprilie, în căutarea, descoperirea şi redescoperirea magnoliilor din Oraşul Comoară, (https://baabel.ro/2014/03/andrea-ghita-atentie-magnoliile-sunt-pe-cale-sa-infloreasca/) a arborilor vechi – care înfloresc, de decenii, cu tenacitate şi îndărătnicie în curţile caselor – şi a celor noi, mai degrabă arbuşti, care-şi deschid, sfioase, corolele stelate sau în formă de cupe pe petecele de pământ din faţa blocurilor, sfindând monotonia betoanelor.
La grădina botanică era puhoi de lume: excursionişti cu rucsacul în spinare şi sticla de apă în mână, familii tinere cu copilaşi în cărucioare sau în cârcă, perechi ţinându-se de mână, bătrâni sprijiniţi în bastoane elegante. Lume pestriţă, vorbitoare de mai multe limbi. Am stat la rândul lung care şerpuia pe strada Republicii (https://baabel.ro/2017/05/oameni-case-amintiri-strada-republicii-din-cluj/) până am ajuns la casa unde portarul abia prididea să vândă bilete (fapt îmbucurător pentru întreţinerea grădinii). După ce am intrat pe aleea principală nu m-am putut abţine să nu arunc o privire îndărăt ca să mă edific în privinţa numărului de vizitatori la acea oră de chindie. Am scos instinctiv telefonul să fac o poză şi am observat că gestul meu era multiplicat de zeci de ori, întrucât – cu excepţia bebeluşilor, preşcolarilor şi a seniorilor (foarte…seniori) – toată lumea fotografia în draci cu telefoanele sau aparatele de fotografiat… Am „făcut şi eu o poză”, dojenită de soţul meu că nu prea e Ok să pozezi oameni, dar apoi am oprit telefonul meu…inteligent (uneori mai inteligent decât mine), dându-mi seama, a nu ştiu câta oară, că această goană de a capta clipa, de fapt o risipeşte, prin distribuţia atenţiei între imaginea adevărată şi cea pe care te străduieşti s-o captezi pe ecranul „device”-ului tău, amăgindu-te că e aidoma. În loc să admirăm forma, textura, gingăşia mângâietoare a florilor, adierea parfumată, profunzimea luminii care ne învăluie, ne irosim timpul să obţinem cât mai multe copii plate, pe care apoi le postăm pe varii reţele de socializare pentru a-i înştiinţa pe alţii – adesea dezinteresaţi care „like-uiesc” apatici, din complezenţă sau obişnuinţă – unde suntem şi ce…vedem.
Disciplinându-mă şi eliberându-mă – într-o oarecare măsură – de drăcuşorul care mă îmboldea să fac câteva poze (măcar perechea tânără care îşi fotografia fetiţa aşezată printre lalele) mi-am savurat plimbarea, dedublându-mă pe aleile grădinii şi ale amintirilor. Cu ani în urmă – asemenea fetiţei dintre lalelele viu colorate – eram şi eu cu părinţii în grădina botanică şi un fotograf ambulant, cu aparatul atârnat de gât, i-a convins să-mi facă o fotografie, pe care ne-a dat-o peste o săptămână, tot la grădina botanică. Am dus-o acasă şi am aşezat-o în albumul (de-acum vechi) pe care îl ţin în scrin şi-l scot uneori pentru a-l răsfoi. Foşnetul foilor e semnalul de început al unei călătorii în trecutul (istoria) familiei, iar fotografiile de pe timpuri – unele salvate miraculos din Holocaust – sunt jaloanele vieţii celor care mai sunt şi, mai ales, ale celor care au trecut la cele veşnice.
O fotografie făcută (cu tot dichisul) într-un studio, îmi evocă nu numai chipul surâzător al celui care s-a îmbrăcat cu hainele cele mai bune, s-a pieptănat frumos şi s-a dus (singur sau membrii familiei, îmbrăcaţi în haine de duminică şi pieptănați frumos) la studioul fotografului (din centrul urbei) – care l-a primit ceremonios, l-a aşezat în faţa unui fundal ales cu grijă şi, pătruns de importanţa muncii sale, l-a fotografiat, luând un avans şi promiţând că fotografia avea să fie gata săptămâna următoare – ci şi povestea de viaţă (ştiută din sursă directă sau indirectă) a celui al cărui chip mi se dezvăluie întorcând pagina foşnitoare.
Pe vremuri, a face o fotografie era un eveniment important şi chiar instantaneele, din anii de mai târziu, făcute cu aparatul propriu – în cazul familiei mele mai întâi un Smena şi mai apoi un Kiev (pe care-l păstrez şi azi, măcar în amintirea procedurii complicate cu care stabileam distanţa şi luminozitatea) – căpătau un plus de semnificaţie prin emoţia introducerii şi scoaterii filmului (fără a se voala), ducerii lui la developat, examinării fiecărui cadru în negativ (uite, ăsta-i compromis, acesta pare să fie OK) şi comandării fotografiilor alese.
Pentru mine „fotografia” a fost înlocuită cu „poza” din momentul în care am văzut produsul aparatelor „polaroid”: nişte imagini plate în culori pale. Totuşi şi acele poze îşi găseau loc în albumele familiei, menite spre a fi deschise şi răsfoite în momentele de tihnă…
Acum tot omul face poze, le postează pe reţelele de socializare, unde adastă preţ de câteva minte luând apoi calea uitării de pe „time line”, sau le stochează în computer, continuând să facă alte şi alte poze pe care le postează şi le stochează şi tot aşa. Pozăm şi ne pozăm într-o veselie, pozatul ne mănâncă timpul, iar cu răsfoitul stăm din ce în ce mai prost.
În acelaşi timp pozele digitale îmbogăţesc comunicarea cu cei aflaţi departe. Într-un fel, am devenit cu toţii fotoreporterii vieţilor noastre şi evenimentelor din preajma noastră.
Şi pentru a reveni la butada din titlu, se mai petrece şi miracolul ca una din noianul de poze, făcute de-a valma, să devină… fotografie.
Andrea Ghiţă
3 Comments
Daca ai stii cate discutii avem pe tema asta…
Noroc ca nu am scris si un articol,tu ai facut-o mai bine!
Aştept şi viziunea ta.
Superb articol, va multumesc!