Se spune că 70 de ani este ”o vârstă”. Este vârsta generației noastre. Cei care ne-am născut în anul în care s-a născut și statul Israel. Unii oameni spun că este vârsta bătrâneții. Nu știu. Nici nu vreau să cred acest lucru. Spun doar că este ”o vârstă” și atât. Iar în privința Israelului, ca stat, este o vârstă tânără. Dacă luăm în considerare vârstele altor state, din lumea întreagă, de sute și mii de ani. Și dacă luăm în considerare și vârsta poporului evreu. Suntem un popor care, din punctul de vedere istoric, se joacă cu mileniile. Dar dacă luăm în considerație că lumea arabă a vrut distrugerea statului Israel încă de la început, de când era un prunc în fașă și nu a izbutit, posibilitatea ei de a-l distruge astăzi, după 70 de ani, este ca și nulă. Datorită soldaților care și-au dat viața pentru apărarea lui, dealungul câtorva generații. Soldați ale căror nume vor fi citite de Ziua Eroilor (Yom Hazikaron LeHalaley Zahal), o zi înainte de Ziua Independenței (Yom Haatzmaut), alături de numele victimelor atentatelor teroriste. Un preț uriaș plătit de statul Israel și de poporul evreu, preț despre care nu știm când va înceta să fie plătit. Dar totuși, la 70 de ani, Israelul este un stat plin de putere, dezvoltat economic și militar. Un stat democratic, unicul de acest fel în Orientul Mijlociu. Un stat care, deși trăiește sub amenințare permanentă, reușește să dezvolte atât economia, cât și cultura și știința. Singurul stat din lume bazat pe principiile tradiției și moralei iudaice, în care este cea mai morală armată din lume, ZAHAL, cu toate dificultățile căreia trebuie să-i facă față. Stat (re)întemeiat de reprezentanții poporului evreu în patria lor istorică, după 2000 de ani.

Sunt oameni care cred că statul Israel s-a născut ca urmare a celui de al Doilea Război Mondial și, mai ales, Holocaustului.  Aceasta este părerea lor. Nu vreau s-o combat, s-o critic. Sunt alți oameni care vorbesc despre statul Israel ca despre realizarea visului mesianic al evreilor din întreaga lume. Nu vreau să analizez nici această părere. Alții afirmă că statul Israel s-a născut ca urmare a fenomenului renașterii naționale evreiești de la sfârșitul secolului al 19-lea. Poate că fiecare are dreptate în felul său, iar adevărul este undeva la mijloc, reunind toate aceste aspecte, ba poate și altele. Deși unii oameni din generațiile mai vechi nu credeau într-o asemenea posibilitate, a apariției unui stat evreiesc. Chiar și în perioada Holocaustului, erau oameni care nu credeau acest lucru ca fiind posibil. Dar viața s-a dovedit a fi mult mai puternică decât ei și decât noi. Astăzi, Israelul este o realitate, de care întreaga lume trebuie să țină seama. Unicul stat din lume în care tradiția și cultura iudaică stau la baza formației sale, ele reușind să se împletească cu dezvoltarea economică. Un stat care a reușit să transforme deșertul în pământ roditor, să prefacă apa sărată în apă potabilă, să dezvolte o industrie Hi-Tech într-un timp record și să dezvolte știința medicală rapid, salvând vieți omenești. Un stat mic, dar care are câțiva laureați ai Premiului Nobel în câteva domenii. Un stat din Orientul Mijlociu, dar de cultură europeană și de formație americană. Un stat silit să dezvolte armata, să cheltuiască sume imense pentru apărare, dar care rezistă. Statul evreu, dar în care este loc și pentru o minoritate arabă mare. Un stat în care contează omenia, oamenii de omenie. Un stat care încă nu a obținut pacea reală, completă, cu toți vecinii și care încă nu a obținut recunoașterea internațională, deși au trecut 70 de ani de la întemeierea lui.  Un stat în care există încă ciocniri comunitare, conflicte interne, dar mai bine un stat cu probleme decât probleme fără țară…

Astăzi, la 70 de ani, ne facem bilanțul național, iar fiecare din noi își face bilanțul sufletesc. Desigur, este greu. Dar este un fapt. Atunci când statul Israel a fost întemeiat, mulți evrei religioși au spus că este ”reșit țemichat gheulatenu” (=începutul mântuirii noastre). Alții au spus că am ajuns la zilele lui Mesia. Un prieten, mult mai în vârstă, care din nenorocire nu mai este printre noi, filosoful israelian Iacov Lavi, care era un tinerel la Haifa în noaptea  proclamării întemeierii statului, mi-a povestit  că un vecin, bătrân, originar din Basarabia, a ieșit din casă și a început să bată la toate porțile, strigând: ”Der Mașiach iz ghikimen”. Nu știu dacă un evreu laic ar fi reacționat la fel, dar precis că se bucura și el… Fie sionist, fie refugiat, supraviețuitor al  Holocaustului…

La 70 de ani, Israelul a primit un cadou frumos din partea președintelui american Trump: recunoașterea capitalei sale istorice, Ierusalimul. Este unul dintre lucrurile cele mai frumoase, mai bune, pentru Israel. Desigur, dezvoltarea regiunii Tel Aviv, ca și a regiunilor Haifa și Beer-Sheva va continua. Dar Ierusalimul, capitala Israelului, va cunoaște un nou avânt de dezvoltare. Ierusalimul unit, capitala Israelului, ca și a celor trei religii avraamice, în care este loc atât pentru evrei, cât și pentru arabi, musulmani și creștini.  Ambasada SUA va fi mutată la Ierusalim. Sperăm că și alte țări vor urma exemplul american.

Ce doresc eu Israelului la 70 de ani? Multe lucruri, pentru că sunt multe lucruri care trebuie îmbunătățite sau corectate. În primul rând, pace, dacă se poate (am ajuns să cred că pacea cu toți vecinii, cu toată lumea arabă, nu este posibilă în generația noastră; poate deocamdată o soluție  a unui singur stat federal, în care să fie loc atât pentru evrei, cât și pentru arabii palestinieni). De asemenea, pace civilă, între oameni din comunități de origine diferite, ca și între evrei de orientare religioasă diferită. De asemenea, acceptarea altor oameni, care nu sunt evrei, dar care vor să trăiască și să muncească aici. Mai doresc și dezvoltarea regiunilor periferice, precum și înfrângerea sărăciei: analize statistice au arătat diferențe de dezvoltare între regiuni, precum și faptul că unul din cinci copii israelieni este sărac. Și, aș dori continuarea  dezvoltării economice, tehnologice și culturale viitoare. Precum și rezistență, armată puternică, menită să-l apere în fața pericolului permanent de atac și distrugere din partea dușmanilor. Îmi aduc aminte de sfârșitul romanului ”Samson” de Vladimir Zeev Jabotinsky. Sfatul era: întemeiați o armată, încoronați un rege, și învățați să râdeți… Astăzi armata există, rege nu există, dar există un stat, dar a mai rămas un lucru: să învățăm cu toții să râdem.

Poate vreau prea multe. Nu știu. Dar cred că în anii viitori se va face ceva pentru rezolvarea acestor probleme. Și, aș vrea să văd rezolvarea lor. Să trăim cu toții cât mai mult, să vedem rezolvarea problemelor. Să vedem un Israel frumos, curat, puternic, dezvoltat în viitor, acceptat de toată lumea.

La mulți ani, Israel.

Lucian-Zeev Herşcovici