De la început concursul Eurovision, cea mai mare competiție paneuropeană de cântece (și nu numai) a dorit să fie un eveniment fără tentă politică, de apropiere între țările participante. Organizatorii au negat întotdeauna că ar putea servi interesele unuia sau altuia dintre state, dar indirect teza era infirmată. Și acest lucru se vede cel mai bine la vot. Se știe de-acum că există grupuri de țări, în funcție de regiuni și interese, care se votează unele pe altele. Teoretic acest fapt nu ar trebui să modifice ierarhia câștigătorilor, dar contribuie la situarea unui concurent pe un loc mai bun. Trebuie însă să recunoaștem că melodiile reușite, care sunt pe gustul publicului competițiilor Eurovision, câștigă până la urmă. Nu vreau să discut  calitatea lor, criticii muzicali au ajuns la concluzia că există o rețetă ”câștigătoare” – o melodie cât mai simplă, care poate fi ușor reținută de ascultători (vezi ABBA). La fel ca în cadrul multor competiții naționale, contează nu numai vocea, ci și ”istoria” interpretului – date biografice dramatice, o viață dificilă, eforturi mari de a ajunge să participe la competiție, în sfârșit, numeroase motive subiective.

În cazul ediției din acest an este vorba de un element mai special legat de țara organizatoare. Deși se numește Eurovision, printre participanți se află și concurenți neeuropeni, cum este cazul Israelului și dacă nu mă înșel, al Australiei. Faptul că Israelul este printre statele concurente și a câștigat ediția de anul trecut, a ridicat de la început probleme organizatorice, legate de situația tulbure din Orientul Mijlociu. Israelul, prezent la Eurovision din 1973, a mai câștigat de patru ori concursul – 1978, 1979, 1999 și 2018 – și conform regulilor competiției, următoarea ediție se ține în țara câștigătoare. În 1980 deoarece ca dată corespundea cu Yom Hazikaron [Ziua Memoriei Eroilor], Israelul nu a organizat competiția, care a fost găzduită de Olanda. După cum s-a văzut nici în 1979 și nici în 2000 nu a fost nicio problemă ca aceasta să se desfășoare la Ierusalim, deși nici atunci orașul nu era recunoscut drept capitală a Israelului, dar tensiunile erau mai reduse. Anul acesta, ținând cont de contextul internațional, de angajamentul american de a recunoaște fără negocieri Ierusalimul drept capitală a țării și de consecințele acestei decizii, cu toate că la început s-a declarat că spectacolul se va ține la Ierusalim, la o a doua gândire, și probabil luând în calcul și posibilitatea boicotării evenimentului de către o țară sau alta, a fost ales Tel Aviv. (au fost lansate apeluri la boicot).

Chiar și așa, competiția a devenit un mijloc de șantaj din partea organizației palestiniene teroriste Hamas, aflat la conducere în Fâșia Gaza. De curând, în decurs de patru zile, au fost trase în direcția Israelului peste 700 de rachete, care au făcut patru victime israeliene. Amenințarea se referea și la eventualitatea bombardării Tel Aviv-ului. O serie de analiști politici au apreciat că s-a îmcercat în acest fel să se folosească Eurovision pentru îndeplinirea unor cereri palestiniene, respectiv cedarea fondurilor trimise Hamas-ului de către statul Qatar, din care să se plătească salariile angajaților administrației. Aceste fonduri trec prin Israel, care poate reține o parte sau chiar întreaga sumă. În ce măsură au fost satisfăcute cererile părții palestiniene nu se știe, clar este că s-a încheiat un acord de încetare a focului și cel puțin până acum, Eurovision își urmează programul. Se pare că totuși fluxul de turiști este mai mic decât cel scontat dar, spun hotelierii și organizatorii, nu din cauza bombardamentelor, ci a unei oarecare lipse de interes. Rezultatele se vor vedea mai târziu.

Eurovision ca mijloc de propagandă în sens pozitiv este folosit și de Israel. Ambasadele israeliene din străinătate au pornit o serie de acțiuni pentru a face țara cunoscută în rândul statelor participante cu ajutorul unor imagini atractive. Astfel David Saranga, noul ambasador al Israelului la București, a dat mai multe inteviuri legate de Eurovision și spre deosebire de predecesorii lui, care de-alungul carierei lor în România au avut o prezență mai degrabă discretă, a apărut de mai multe ori la diferite posturi românești de televiziune și a organizat pentru tineret o petrecere la Teatrul de Operetă, un fel de bal al Eurovisionului. S-a renunțat chiar la tradiționala recepție organizată de Ziua Israelului, probabil pentru a folosi fondurile în activitatea de promovare a Eurovision la Tel Aviv.

Amintim aici, deși de această dată nu este legată de Israel ci de România, participarea Institutului Cultural Român din Tel Aviv în contextul competiției. ICR a organizat un eveniment legat de Eurovision, în care a invitat familiile de origine română care trăiesc în Israel, evrei și români deopotrivă, precum și pe componenții delegației române, în frunte cu concurenta noastră, Ester Peony, care și-a și prezentat cântecul, pentru a-i stimula, a-i îndemna pe românii din Isrel să o voteze atât la semifinală cât și în finală. În paranteză, cei care au venit la această recepție pot cunoaște și programele organizate de ICR.

Este adevărat, așa cum am scris la începutul articolului, că o mare parte din voturile de la competiție se dau pe simpatie, pe interesele reciproce ale statelor. Totuși, în ultimă instanță contează calitatea melodiei și apoi prestația solistului (Cei mai mulți uită că Eurovision, la fel ca alte concursuri de muzică, este competiția melodiilor, nu a interpreților). Din păcate la ora actuală, la birourile de pariuri din Israel, ”On a Sunday”, melodia concurentei din România, nu se află printre primele zece favorite ci mult, mult mai în spate. Dar întotdeauna există și surprize…

Eva Galambos