În ultimii ani am fost de mai multe ori in China, cu treburi. De la aeroport la hotel, de acolo la ședințe și înapoi. Uneori călătorii în afara Beijingului, cu trenul, tot cu treburi. Printre ele, foarte rar, câte o fugă spre un punct turistic cunoscut în întreaga lume: Orașul Interzis, Marele Zid Chinezesc, dar nu mai mult.

De-a lungul acestor trei ani și mai bine am venit în contact cu mulți chinezi, dar numai cu foarte puțini am putut schimba o vorbă în afara problemelor de specialitate. Și nu pentru că n-am încercat. Dar bariera de limbă în acea țară e practic insurmontabilă și orice schimb de idei are loc doar cu ajutorul traducătorilor, mai bine zis al traducătoarelor. Un număr de tinere funcționare posedă un anumit grad de engleză care le permite să faciliteze convorbirile între localnici și cei veniți din afară. Dar nici cu ele nu prea poți găsi prea multe subiecte de discuție în afara celor profesionale. De fapt la un moment dat am încetat să mai pun întrebări. Punctul culminant a fost o masă de prânz în timpul căreia am amintit de fostele țări comuniste din Europa răsăriteană. Uimirea cu care a fost primită ”știrea” că au mai existat și alte state comuniste în afara Uniunii Sovietice merita a fi imprimată pe peliculă!

Un alt obstacol în calea eforturilor de a interpreta ceea ce văd a fost imposibilitatea de a înțelege lozincile pe fond roșu pe care le vedeam expuse pe diverse clădiri. Într-o bună zi, aflat în fața unui hotel din mijlocul unei pădurici, pe malul unui mic lac (bineînțeles fără nume, pentru că în China lacurile ”mici”, de exemplu de dimensiunea Kineretului israelian, nu merită să fie numite!), am văzut un afiş uriaș pe fond roșu și am întrebat translatoarea ce reprezintă:

– Ah, scrie că e interzis a aprinde focul în pădure de frica incendiilor…

Da, știam câte ceva despre China de azi, anumite detalii care o deosebesc de ceea ce noi am numit sistem comunist, amănunte greu de înțeles pentru cineva care a trăit ani de zile într-un regim dictatorial de culoare roșie.

De exemplu faptul că peste 90% din comerțul intern chinez e în mâini particulare. Deodată mi-am adus aminte cu nostalgie de restaurantele ”cu mandatar” din anii 60 ai secolului trecut în București, o ”floare” cu care nu s-a făcut niciodată primăvară, pentru că totul a eșuat și s-a terminat la fel de repede cum începuse.

Și bineînțeles că citisem ”literatură de specialitate”, adică articole de ziar în care era descrisă adevărata revoluție tehnologică prin care trece China de azi, cu rezultate evidente.

Pentru un străin ”partidul și guvernul” pur și simplu nu există! Însă am înțeles de la bun început că cele două organizații se află în spatele oricărei inițiative și oricărui proiect și fără aprobarea lor nu se întâmplă nimic în acea țară.

Și cu toate acestea, după mai bine de trei ani de călătorii în țara viermilor de mătase nu reușeam să înțeleg fenomenul social, politic și mai ales economic care are loc în China în ultimele decenii și care a transformat țara înapoiată și izolată de pe vremea lui Mao într-o supraputere care face concurență oricărei puteri occidentale, inclusiv Statele Unite.

Și iată că luna trecută o excursie (da, excursie, nu călătorie cu treburi!) mi-a deschis ochii. Două săptămâni am cutreierat această țară imensă pe care niciun străin nu o poate cunoaște așa cum trebuie, pentru că nimeni (sau aproape nimeni) nu posedă instrumentele necesare pentru a înțelege ce se întâmplă acolo în aceste zile.

Și totuși…

Cinci ghizi vorbitori de engleză ne-au oferit ocazia de a ne întâlni cu China de azi. Bineînțeles superficial, totuși ceva am putut înțelege.

În primul rând China de după Mao a încetat treptat să mai fie o țară comunistă în înțelesul pe care-l cunoșteam și-l trăisem. Azi China e condusă de un partid, totul fiind controlat din vârfurile piramidei care include 90 milioane de membri ai Partidului Comunist. Partidul conduce din umbră, lăsând fiecăruia (sau aproape fiecăruia) un laț suficient de lung pentru ca omul să se poată simți, în anumite limite, complet liber. Orice chinez poate părăsi China în orice moment! Da, ați citit bine, în orice moment. Nimeni nu-l oprește să-și părăsească patria, nimeni nu-l consideră fugar sau trădător.

Sistemul economic permite fiecăruia să-și înjghebeze propria sa afacere, iar băncile (și când vezi firmele ai impresia că sunt sute de bănci!) îți acordă împrumuturi ca să poți începe o afacere. Ele oferă cetățeanului chinez credit ipotecar, așa încât 90% din populație posedă locuințe particulare.

Nu toți chinezii se bucură de asigurare medicală gratuită, iar cei mai înstăriți profită de sistemele de asigurare privată.

Turistul e dirijat spre acele magazine care parcă există numai pentru străini și în multe prăvălii plăcerea vizitatorului este să negocieze prețul fiecărui fleac, ajungând până la urmă să plătească cam 10-15% din prețul inițial.

Am parcurs mii de kilometri de la nord la sud și portretul lui Mao l-am văzut doar o singură dată, în Piața Tiananmen. Atât și nimic mai mult.

Oare cineva care a trăit sub regim comunist ”european” își poate închipui că asemenea lucruri se petrec într-o țară numită Republică Populară și condusă de un partid numit comunist?!

Dar dacă cele de mai sus au creat cititorului senzația unei depline libertăți în patria a peste 1.4 miliarde cetățeni, atunci îmi cer scuze, pentru că mâna dictaturii se simte aproape la tot pasul.

După cum se știe, China nu permite accesul la Google, iar site-urile de internet locale, care ar trebui să înlocuiască celebra rețea, nu sunt nici pe departe la nivelul acesteia. Când CNN (transmis in China, foarte probabil doar in hoteluri!) prezintă un reportaj despre ultimele evenimente din Hong Kong, ecranul televizorului devine negru pentru câteva minute, sunetul dispare și totul se întoarce la normal cu următorul reportaj.

Un individ nu poate cumpăra un bilet de tren fără act de identitate. Amenzile pentru murdărirea străzii sunt usturătoare, de aceea străzile, gările, aeroporturile și toate locurile publice păstrează o curățenie exemplară, aș zice aproape patologică, obsesivă.

Ziarele de limbă engleză, puține, nu publică decât știri pozitive, aidoma Scânteii sau Pravdei. Pe prima pagină apar discursurile primului secretar al partidului, pline de fraze de duzină, tip limbă de lemn și dacă te iei după ele, nimic rău nu se întâmplă în acea țară.

Uneori contrastele sunt izbitoare. Pe celebrul Munte Galben (Huangshan) se construiește un nou hotel, pe lângă cel existent. După ce ai ajuns cu telefericul și apoi cu autobuzul la poalele muntelui, accesul devine dificil, cărări întortocheate, urcușuri abrupte. Cum ajunge sus aprovizionarea zilnică pentru locatarii hotelului existent? Și cum sunt transportate materialele de construcție pentru noul hotel?

Poate n-o să credeți, dar transportul e făcut de hamali, care au câte o cobiliță lungă, pe care atârnă tot felul de materiale, alimente, băuturi. Greutatea unui asemena transport, făcut pe scări, ajunge până la 150 Kg !! Cred că așa s-au construit piramidele egiptene.

Și totuși…

China de azi e o putere mondială, posesoarea unei economii solide. Se construiește tot timpul, și în stil occidental. Zgârie nori (alături de tipicele blocuri muncitorești cu zeci de etaje) se văd de la distanță peste tot în oraș, nu numai în centru. Mașini moderne circulă peste tot, toate mărcile cunoscute în lume sunt prezente pe șosea și traficul amintește de orice mare oraș european sau american. Moneda chineză e stabilă și rata ei pare a reflecta o realitate economică existentă și nu una stabilită ”de sus” în mod artificial.

Nu e de mirare că în ultimii ani Occidentul vede în miracolul chinez nu numai un competitor de primă clasă ci și un adevărat pericol în lupta pentru supremația economică a mapamondului.

În tot timpul vizitei nu m-am putut opri din a compara situația locală cu cea descrisă de media privitor la India.

India și China și-au început calea spre modernizare cam în acelaș timp, acum 70 ani.

În India de azi 30% din femei sunt analfabete. În China analfabetismul e prezent doar la 3.6% din populația adultă.

În India peste 70% din populație nu are acces la o toaletă, nici măcar de tipul latrinelor de odinioară. Indienii își fac nevoile pe câmp și în râuri. O situație similară există în China numai pentru 35% din populație.

În urmă cu peste 60 ani, în timpul studiilor mele medicale, știința marxist-leninistă făcea parte integrantă din programa analitică a primilor ani, alături de anatomie, fiziologie și biologie. La vremea aceea doctrina sovietică (transferată în mod automat în România comunistă) se lupta de zor cu acel ciudat sistem economic care apăruse sub forma sa primitivă în China. Era clar că pentru comunismul european ceea ce se întâmpla în China, aflată încă în relații ”frățești” cu celelalte state comuniste, trebuia digerat, explicat, fără însă a deschide apetitul altor partide comuniste de a urma exemplul chinez. Așa a apărut noțiunea de ”capitalism de stat”, un sistem economic oarecum similar cu ceea ce noi numim azi piața liberă, dirijat de sus, dar lăsând loc inițiativei cu iz capitalist.

Azi, după ce am văzut realitatea chineză cu alți ochi, eu aș numi sistemul economic actual ”capitalism dictatorial”, adică o economie aproape liberă, dar care se dezvoltă și produce într-o atmosferă impusă, condusă și controlată de un partid cu precepte rigide și cu puteri nelimitate.

În urmă cu mulți ani un prim ministru singaporez a fost intevievat în legătură cu paradoxul chinez: o vizibilă evoluție tehnologică, culturală, o creștere permanentă a nivelului de trai, în paralel cu lipsa unei libertăți absolute, de tip occidental.

Nu pot uita răspunsul și motivul e evident:

– Când trebuie să efectuezi o operație, remarca politicianul în cauză, pacientul trebuie anesteziat, altminteri el se va agita pe masa de operație și procedura va eșua. China trece în această perioadă un proces dureros, o transformare radicală. De aceea poporul chinez, cel puțin pentru un timp, trebuie ținut în frâu!

Această realitate mă obsedează și mă obligă să aprofundez ceea ce am văzut și am încercat să înțeleg în acele două săptămâni.

Și la urmă un amănunt de-a dreptul ilariant. Vizitând o peșteră foarte cunoscută, am fost conduși ca deobicei prin magazinul de suveniruri. Într-un colț obscur se vindea (bineînțeles la preț negociabil) celebra cărticică roșie a citatelor lui Mao, conținând fraze de un grotesc incredibil, care depășește cu mult cenușiul publicațiilor de tip comunist pe care le-am cunoscut în tinerețe. Doresc să aduc la cunoștința cititorului cu mândrie că am achiziționat cu această ocazie ultimul (!) exemplar… în românește al cărții cu pricina!!!

Atașez poza copertei.

Gabriel Ben Meron