Naivul de mine!! Ținut de soartă departe de ceea ce alții numesc nostalgie (iar eu, necunoscând senzația, sunt obligat s-o iau de bună), credeam că termenul se referă la un sentiment provocat de o amintire a unei perioade, unui fenomen, unei persoane, toate aflate de mult în cutia de memorie aproape goală a individului.

Nevoit să mă pun la punct cu definiția (și veți vedea imediat de ce) am apelat ca de obicei la Dr Google și iată ce am aflat: ”nostalgia e o stare sentimentală pentru o perioadă de timp sau un loc anumit, asociată cu o senzație de fericire”. Termenul își are originea (nu mă îndoiam!) din greacă, fiind format din două părți, una însemnând ”sosit acasă” și a doua (algos) pe care o știam: durere.

Cu alte cuvinte, o durere duioasă, plăcută, provocată de o întoarcere la trecut, spre acele timpuri denumite de cei care folosesc engleza la fiecare două fraze: good old times.

Și iarăși, în naivitatea mea, credeam că nostalgia adevărată nu se împărtășește, e doar personală, spre deosebire de amintiri, care pot fi comune mai multor persoane care au împărțit pe vremuri un eveniment, o poveste, o întâmplare.

Cunoșteam toate aceste mici aspecte ale vieții cotidiene, caracteristice vârstei ”înaintate” dintr-o mulțime de surse, unele scrise, altele povestite.

Dar uite ce face întâmplarea, sau coincidența.

Îmi permit să amintesc cititorului faptul că ultima mea contribuție la reușita gazetă electronică, BAABEL, prezenta un film recent al lui Woody Allen. Până atunci nu avusesem nici ocazia nici dorința de a mă transforma în critic de artă cinematografică, dar m-am scuzat menționând că Allen e un tip foarte apropiat de existența mea intelectuală de-a lungul multor ani.

Cine și-ar fi închipuit că în mai puțin de două săptămâni, traversând aceeași stradă din micul meu Omer sudic, spre cinematograful de cartier, aveam să vizionez un film care mă obligă să iau din nou ”condeiul în mână” și să-l comentez?!

Întors acasă (adică 50 pași de la ieșirea din cinematograf) m-am trezit gândindu-mă că de fapt ce văzusem nu prea era original, deși foarte bine realizat și cu o serioasă încărcătură de romantism sentimental (sau sentimentalism romantic).

Uite, mi-am zis, în primul rând adu-ți aminte de cele două filme ale lui Marcello Mastroianni. Primul, Intervista, aduce pe celebrul actor în casa Anitei Ekberg, în Suedia, amândoi deja vârstnici, mână în mână și revăzând după 25 ani, cu lacrimi în ochi, celebra scenă de la Fontana di Trevi, din filmul 8 ½. Sau tot el în Pret à porter, în care eroul își regăsește iubita din adolescență, amândoi se retrag plini de pasiune erotică într-o cameră de hotel, el o așteaptă în pat, ea se dezbracă și se apropie tiptil de iubitul de odinioară, care însă între timp sforăie ca în vremuri bune!!!

Prin urmare Claude Lelouch (căci despre el e vorba) nu a descoperit America, din contră, a mers pe un făgaș creat de alții și și-a pus încă o dată împreună celebrii actori de odinioară – Jean Louis Trintignant și Anouk Aimée, nu numai pentru o scenă, ci pentru un film lung de 90 minute.

Ei bine, situația nu e tocmai așa. Pentru că în noul film al lui Lelouch, Les années les plus belles d’une vie, cei doi îndrăgostiți din Un homme et une femme (1966) nu se reîntâlnesc din întâmplare în anul 2019 și nu se iubesc ca pe vremuri. Reîntâlnirea are un scop bine determinat, aș zice terapeutic, cel de a reînvia și a reînviora amintirea și memoria bătrânului fost Don Juan (jucat de Tritignant), domiciliat într-o casă de bătrâni și aflându-se în pragul unui faliment cognitiv ireversibil. Apariția celei care îi fusese iubită în urmă cu o jumătate de secol are într-adevăr darul de a-i produce un reviriment al memoriei, iar spectatorul se bucură de unele scene jucate superb și de un dialog doar în parte lacrimogen.

Dar nu numai. Vorbind de dialog, unele fraze merită a fi menționate, cum ar fi: ”moartea e o taxă pentru faptul că ai trăit”, sau ”e mai ușor să seduci 1000 femei decât să seduci o femeie de 1000 ori”, sau ”casa de bătrâni? Aici nu trăiești, aici doar aștepți să mori”. Cred că fiecare din ele are meritul de a-ți da de gândit.

Traversând strada și rumegând cele văzute, mi-am zis că într-adevăr filmul are meritul de a ridica nostalgia la gradul de tratament medical. Cu ajutorul nu al unei povești ci a unei ființe existente, vii, poți aduce individul închis în propriile sale gânduri (dacă le mai are!) la o realitate pozitivă, îi poți da un suflu vital, îi poți redeschide cel puțin parțial dorința de a supraviețui unei situații pentru care nu mai merită să trăiești.

Mi-am încheiat reflecțiile de doi bani remarcând faptul că până la urmă situația lui Jean-Louis (la cei 89 ani ai săi) se îmbunătațește doar temporar, căci filmul îți lasă impresia, aproape certitudinea, că lucrurile se vor întoarce la situația de dinainte.

Cine crede că povestea coincidențelor mele cinematografice din ultima vreme se termină aici, se înșeală amarnic. Iată ce urmează. Serialul Kominsky Method a întrat în cea de a doua stagiune, iar pentru cel care i-a urmărit prima parte până la sfârșit, vizionarea noilor episoade devine o clară obligație.

Ciudatul cuplu, atât de folosit în cinematografia americană (Jack Lemmon și Walter Matthau) e reprodus în serial de nu mai puțin reușita pereche Michael Douglas și Alan Arkin. Ca de obicei un dialog spumos, cinism amestecat cu voie bună (e ca și cum ai mânca pepene verde ca garnitură la o friptură), joc plăcut, o acțiune care merge strună și deodată… Alan Arkin o întâlnește pe Sarah Baker!! Amândoi sunt văduvi, liberi, vârstnici, încă cu capul pe umeri și cu memoria vividă, ceea ce le permite amândorura să-și amintească de aventura lor din tinerețe.

Mastroianni și Ekberg n-au devenit cuplu în Intervista, nici Marcello cu Sophia, nici Jean-Louis cu Anouk în anul 2019, dar aceștia doi, da! Ea se mută la el și după prima noapte de dragoste Arkin se laudă că posedase în pantalon un adevărat obelisc egiptean!!!

Cu alte cuvinte există viață după moarte.

Gata, am terminat cu cronicele cinematografice și doresc să revin doar pentru câteva clipe (fraze) la ideea reîntoarcerii la trecut (acela, sentimental). Iată un adevăr à la Polichinelle: lumea e plina de Tritignant, de Mastroianni și de Arkin. Unde te învârtești dai de persoane remarcabile, vârstnici care arată nu ca la pensie ci ca după pensie, singuri singurei, nostalgici și melancolici, în căutarea timpului pierdut și a unei relații care să umple un gol care de multe ori nu (mai) poate fi umplut.

E destul să-ți amintești de romanul lui Garcia Marquez, Amor în timpul holerei, ca să ajungi la concluzia că Lelouch nu e deloc original.

Și încă o povestioară. În îndepărtata mea familie argentiniană, ”el” (vărul tatei) și-a așteptat iubita mulți ani, până la moartea părinților care s-au opus căsătoriei, și s-a însurat cu ”ea”, aleasa inimii lui, divorțând de aleasa părinților săi!!

Și aici poate vine surpriza: pentru nimic în lume nu iau în zeflemea încercările celor de o vârstă cu mine de a-și înfrumuseța viața, serios afectată de pierderea partnerei sau partnerului. Sunt convins că dorința de a nu rămâne singur pentru restul vieții, oricât de scurt ar fi acest rest, e unul din cele mai umane aspecte ale existenței noastre.

Numai că poveștile din filme sau din cărți, sau din realitatea de zi cu zi, nu amintesc un fapt extrem de important, cel puțin după părerea mea. Mi-o exprim aici, deși nu sunt foarte sigur că am dreptate, pentru că nu am avut niciodată ocazia să descos pe nimeni aflat într-o asemenea situație.

Părerea mea e că încercările de a combate singurătatea nu-și au ca explicație faptul că omului îi este frică să se trezească în fiecare dimineață fără a putea schimba o vorbă cu cineva. Eu nu cred că bărbatul în vârstă își caută o nouă parteneră care să-i fie menajeră sau să-i asculte văicărelile. Și nici femeia nu-și caută un nou asociat de apartament/pat pentru că din când în când are nevoie de cineva care să-i bată un cui în perete sau să-i desfunde chiuveta.

Știu, la fel ca în medicină, nici în viață nimic nu e 100% și toate regulile își au excepțiile lor.

Eu cred că în foarte multe cazuri încercările de refacere a unui cuplu, indiferent dacă cei doi se cunoșteau de zeci de ani sau de-abia se întâlniseră, sunt motivate de dorința de a avea (din nou) un suflet alături, cu care poți nu numai face planuri de călătorie sau de ieșire la restaurant sau la teatru, ci o ființă cu care poți împărtăși gânduri, sentimente, păreri despre o carte, un om care te poate înțelege (pentru că oamenii în vârstă au o capacitate dezvoltată de a înțelege pe alții), fără să-și impună punctul de vedere și fără a încerca cu orice preț,â să iasă în evidență și să aibă ultimul cuvânt.

Nu mă aștept să mi se dea dreptate. Aș dori doar ca aceste gânduri să reprezinte un fel de provocare, o invitație adresată cititorului de a încerca să găsească propriul său răspuns la întrebarea de ce povestea filmului lui Lelouch și toate exemplele de mai sus fac parte din patrimoniul psihologic al societății umane.

Vreau să sper că invitația mea bate la uși deja deschise.

Gabriel Ben Meron