De fapt, nu mă mai tai. M-am tăiat. O singură dată. În toaleta de la etajul doi al școlii.

Eram după o vacanță în care citisem fără oprire Winnetou și tot ce găsisem la Bibliotecă scris de Karl May.

Aveam două prietene bune în școala generală, pe N și pe C. Toată lumea ne poreclea Surorile Dinamită, așa că ideea de a deveni surori de cruce cu adevărat nici n-a fost așa de surprinzătoare.

În pauza mare ne-am ascuns în toaleta fetelor. C. adusese de acasă o lamă cam ruginită. Eu eram de părere că mai bine ne-am înțepa ușor în deget cu vârful compasului. Îmi era frică de lame, după ce mă tăiasem cu una încercând să ascut vârful unui creion bont. N-am avut succes cu propunerea mea. S-a votat pentru lamă. Pe care, evident, n-am dezinfectat-o. Cred că nici măcar pe mâini nu ne-am spălat. N-aveam vreme, oricum. Pauza dura doar 20 de minute.

Am luat lama în mână, dar îmi transpiraseră palmele, îmi era cumplit de frică, așa că n-am reușit să mă tai și am scăpat-o pe jos.

C. m-a certat repezită, s-a aplecat, a luat lama de jos și mi-a smucit mâna. Până să mă dumiresc, mi-a trasat pe degetul mijlociu o linie adâncă, din care a țâșnit sânge. Am simțit că leșin.

Tot C. a luat acul cu gămălie pregătit din vreme, l-a înmuiat în sângele meu și mi l-a dat ceremonios: ”hai, semnează-te!” Am scrijelit un D caraghios și deformat, cu o pată mai mare în vârf.

Era o foaie de matematică ruptă de la spatele unui caiet. Pe care scriseserăm toate trei un jurâmănt, după ce cugetaserăm îndelung cum să-l formulăm. Nu-mi mai amintesc exact ce conținea, dar ideea era că vor rămâne fidele una alteia până la moarte.

Am împăturit hârtia și am îndesat-o într-o cutie rotundă de bomboane Cip. Tot în ziua aia, după cursuri, ne-am dus pe Bulevard să o îngropăm la poalele unui tei bătrân, cam în dreptul Bisericii Reformate. Am săpat toate trei cu sârg o gropiță cu o lopățică pentru flori, pe care eu o adusesem de acasă.

În ciuda jurământelor de prietenie veșnică, liceul ne-a despărțit. Și dacă cu N. mai vorbesc uneori la telefon, despre C. nu mai știam nimic.

Așa că m-am bucurat teribil de mult că vara trecută am reușit să ne întâlnim.

Ea nu-și mai amintea de jurământul nostru semnat cu sânge. În schimb, ținea minte că ne-am cheltuit toți banii primiți pentru practica agricolă într-o singură după-amiază la Casata. Că am mâncat prăjituri până ni s-a făcut rău și că am râs și am strigat din rărunchi, până când cofetăresele s-au plâns la școală, iar a doua zi am fost chemați cu toată clasa la director. Că eram microbiste, țineam cu Craiova și ascultam toate meciurile de fotbal la radio. Că plângeam ca apucatele când Craiova pierdea. Că în clasă aveam două echipe de fotbal, Fulger și Arsenal, și că făceam galerie când pentru una, când pentru alta.

Și cum stau și o ascult, parcă încep să-mi amintesc. Dar cel mai tare mă surprinde să-i redescopăr gesturile și să văd că râde la fel ca odinioară: i se încrețește nasul și dă capul mult pe spate. Iar atunci când povestește capătă un aer solemn, de parcă urmează să-mi dezvăluie mari secrete. Și se apleacă ușor conspirativ, să o aud mai bine.

Mă emoționează cel mai tare să constat că prietenia asta a rămas solidă, deși a hibernat vreme de 30 de ani.

Să fie sângele vărsat pe o foaie cu pătrățele de vină pentru asta? Sau faptul că oamenii lângă care crești îți rămân în suflet și e suficientă o singură întâlnire la cafea pentru ca prietenia să se reia firească, vie, dornică să crească mai departe?

Doina Gecse-Borgovan