Iar eu mă tai cu lama

De fapt, nu mă mai tai. M-am tăiat. O singură dată. În toaleta de la etajul doi al școlii.

Eram după o vacanță în care citisem fără oprire Winnetou și tot ce găsisem la Bibliotecă scris de Karl May.

Aveam două prietene bune în școala generală, pe N și pe C. Toată lumea ne poreclea Surorile Dinamită, așa că ideea de a deveni surori de cruce cu adevărat nici n-a fost așa de surprinzătoare.

În pauza mare ne-am ascuns în toaleta fetelor. C. adusese de acasă o lamă cam ruginită. Eu eram de părere că mai bine ne-am înțepa ușor în deget cu vârful compasului. Îmi era frică de lame, după ce mă tăiasem cu una încercând să ascut vârful unui creion bont. N-am avut succes cu propunerea mea. S-a votat pentru lamă. Pe care, evident, n-am dezinfectat-o. Cred că nici măcar pe mâini nu ne-am spălat. N-aveam vreme, oricum. Pauza dura doar 20 de minute.

Am luat lama în mână, dar îmi transpiraseră palmele, îmi era cumplit de frică, așa că n-am reușit să mă tai și am scăpat-o pe jos.

C. m-a certat repezită, s-a aplecat, a luat lama de jos și mi-a smucit mâna. Până să mă dumiresc, mi-a trasat pe degetul mijlociu o linie adâncă, din care a țâșnit sânge. Am simțit că leșin.

Tot C. a luat acul cu gămălie pregătit din vreme, l-a înmuiat în sângele meu și mi l-a dat ceremonios: ”hai, semnează-te!” Am scrijelit un D caraghios și deformat, cu o pată mai mare în vârf.

Era o foaie de matematică ruptă de la spatele unui caiet. Pe care scriseserăm toate trei un jurâmănt, după ce cugetaserăm îndelung cum să-l formulăm. Nu-mi mai amintesc exact ce conținea, dar ideea era că vor rămâne fidele una alteia până la moarte.

Am împăturit hârtia și am îndesat-o într-o cutie rotundă de bomboane Cip. Tot în ziua aia, după cursuri, ne-am dus pe Bulevard să o îngropăm la poalele unui tei bătrân, cam în dreptul Bisericii Reformate. Am săpat toate trei cu sârg o gropiță cu o lopățică pentru flori, pe care eu o adusesem de acasă.

În ciuda jurământelor de prietenie veșnică, liceul ne-a despărțit. Și dacă cu N. mai vorbesc uneori la telefon, despre C. nu mai știam nimic.

Așa că m-am bucurat teribil de mult că vara trecută am reușit să ne întâlnim.

Ea nu-și mai amintea de jurământul nostru semnat cu sânge. În schimb, ținea minte că ne-am cheltuit toți banii primiți pentru practica agricolă într-o singură după-amiază la Casata. Că am mâncat prăjituri până ni s-a făcut rău și că am râs și am strigat din rărunchi, până când cofetăresele s-au plâns la școală, iar a doua zi am fost chemați cu toată clasa la director. Că eram microbiste, țineam cu Craiova și ascultam toate meciurile de fotbal la radio. Că plângeam ca apucatele când Craiova pierdea. Că în clasă aveam două echipe de fotbal, Fulger și Arsenal, și că făceam galerie când pentru una, când pentru alta.

Și cum stau și o ascult, parcă încep să-mi amintesc. Dar cel mai tare mă surprinde să-i redescopăr gesturile și să văd că râde la fel ca odinioară: i se încrețește nasul și dă capul mult pe spate. Iar atunci când povestește capătă un aer solemn, de parcă urmează să-mi dezvăluie mari secrete. Și se apleacă ușor conspirativ, să o aud mai bine.

Mă emoționează cel mai tare să constat că prietenia asta a rămas solidă, deși a hibernat vreme de 30 de ani.

Să fie sângele vărsat pe o foaie cu pătrățele de vină pentru asta? Sau faptul că oamenii lângă care crești îți rămân în suflet și e suficientă o singură întâlnire la cafea pentru ca prietenia să se reia firească, vie, dornică să crească mai departe?

Doina Gecse-Borgovan

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

4 Comments

  • Tiberiu Ezri commented on February 21, 2020 Reply

    Ca de obicei, aveti un stil de scris foarte placut si inimos. Eu cred ca niciodata nu vom fi atat de naivi si de puri ca si in copilarie.

  • Tiberiu Georgescu commented on February 21, 2020 Reply

    Emotionanta relatare; de regula “fratia de cruce” este apanajul baietilor;in cele povestite de dumneavoastra, ineditul e la inaltime.Mai este ceva.se simte condeiul de femeie in ce ati scris.Felicitari..mai aveti “cicatricea?” .Multumesc mult.

    • Doina Borgovan commented on February 21, 2020 Reply

      mulțumesc și eu :). cicatricea e doar o linie fină pe care doar eu o detectez 🙂

  • Eva Grosz commented on February 20, 2020 Reply

    Plăcere mare provoacă cititul acestui text .
    Ce poate fi mai frumos decât prietenia !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *