Dintre toate lunile anului, pentru mine luna martie a fost întotdeauna cea mai frumoasă şi mai promiţătoare, luna în care m-am născut, luna în care ciclul naturii îşi reia viaţa de la început, dovedind că de când e lumea şi pământul există procese cărora nimic nu le poate curma desfăşurarea şi mai ales reînnoirea. Printre acestea sunt desigur procesele prin care natura reînvie, recăpătându-şi chipul zâmbitor şi înflorit, aducând cu ea sărbătorile, căldura, copiii şi oamenii zâmbitori.

Dar acum, începând cu ianuarie-februarie 2020, faţa lumii s-a schimonosit. Deodată, începând cu Orientul Îndepărtat, cu China, sau mai precis cu o unică, singură provincie chinezească, s-a strecurat prin toate părţile lumii, cu o viteză apropiată metaforic de cea a luminii, o particulă infimă, un VIRUS, botezat COVID-19, întorcând întreaga omenire cu josul în sus.

Îmi aleg cuvintele, pentru că nu ştiu exact ce este mai relevant de a fi menţionat, căci bombardamentul informaţional referitor la această situaţie are un aspect înspăimântător

Un aspect uimitor al situaţiei create în urma pandemiei, este viteza cu care s-au sincronizat aproape toate ţările lumii pe aceeaşi formulă de acţiune, izolare, distanţare socială, interdicţie de a ieşi din casă şi de a trece din oraş în oraş, reducerea substanţială a transportului public (acolo unde există), închiderea tuturor centrelor comerciale şi ale mall-urilor. Oare vom învăţa ceva din această racordare la acelaşi numitor comun, în condiţii de competiţie, sau pentru a împiedica izbucnirea în viitor a unui conflict armat?

Trăind în Israel, am simţit cum situaţia s-a declanşat şi aici, odată cu reîntoarcerea mea de la Bucureşti, la 7 martie. Nu am fost niciodată conectată atât de puternic la programul de ştiri al televiziunii. În Israel, ştirile au acţionat întotdeauna ca un fel de magnet, atrăgând în jurul lor majoritatea populaţiei, ca un fel de ritual naţional. Astăzi ştirile se extind la câteva ore, în câteva intervale ale zilei, cu informări despre situaţia mondială, în principal în statele europene, cu prezentarea statisticilor şi a graficelor indicând numărul de noi îmbolnăviţi, numărul total al bolnavilor, cel al bolnavilor în situaţii grave, dar cel mai zguduitor este numărul incredibil de mare al celor care dispar într-o singură zi. Această dare de seamă se prezintă zi după zi, ridicând în faţa noastră un uriaş semn de întrebare legat de tot ceea ce se întâmplă acolo, departe, dar şi aici, aproape.

Pe de o parte observi cum cele mai bogate, mai avansate ţări din Europa de Vest, dar în special cea mai bogată ţară a lumii, SUA, cu toate că posedă atâtea mijloace financiare și tehnice de luptă şi de cercetare – spre surprinderea oricui, dar în primul rând a autorităţilor – în momentul izbucnirii epidemiei nu a avut nici prezenţa de spirit şi nici capacitatea de a se echipa cu un minimum de aparatură medicală, cu pachete de testare, halate de protecţie, etc. Pe de altă parte, ţările Europei de Vest (cu puţine excepţii) au rămas și ele practic descoperite, cu o neputinţă fizică şi organizatorică de confruntare, în timp ce boala, durerea, dar mai ales moartea, au pus stăpânire pe mii şi mii de oameni. Nici Uniunea Europeană nu a dat dovadă de prea multă colaborare interstatală, atunci când a fost pusă la încercare, le-ar fi fost mult mai uşor să trimită forţele aeriene sau flota de război, decât să trimită ajutoare, în situaţia neobişnuit de grea în care s-a aflat, de exemplu, Italia de nord. Ajutorul, echipamentele de protecţie, au venit în mod poate neaşteptat tocmai de la ţări precum China şi Cuba.

Mass media amplifică prin permanenţa rapoartelor intensitatea ravagiilor virusului monstruos. Suntem derutaţi, deoarece, dintr-o dată, sistemul nostru de coordonate în care ne-am petrecut anii de viaţă de până acum îşi pierde încet dar sigur stabilitatea şi nu putem şti dacă va rămâne acelaşi, sau poate va suferi o transformare în mai mult de un plan de referinţă.

Finalul, dacă pot îndrăzni, al zilelor Coronei, pare momentan amânat SINE DIE.

Luna aprilie din anul acesta este luna sărbătorilor multor religii şi variante ale acestora. Evreii sărbătoresc Paştele între 9-17 aprilie, după care urmează Paştele Catolic de la 10 până la 12 aprilie, şi în sfârşit Paştele Ortodox, care începe pe 19 aprilie. Pe 24 aprilie începe sărbătoarea Ramadanului, care continuă până la 23 mai.

Semnificaţia acestor sărbători, care a fost dintotdeauna un prilej de bucurie şi de comuniune familială, a devenit un prilej de anxietate şi de solitudine. Există obligaţia de a rămâne singur într-un spaţiu limitat, obligaţie cu atât mai necesar de a fi îndeplinită, cu cât vârsta te apropie de un punct terminus. Nerespectarea obligaţiei poate apropia traumatic ieşirea din ciclul vieţii. Şi ameninţarea o auzim zilnic, ca o trompetă ce sună la ore fixe, strident, dar convingător, vestind că omenirea nu face faţă violenţei bolii şi într-un fel a destinului fiecărui lovit de aceasta.

Pandemia bântuie de peste o lună de zile, acaparând Europa, continentul american, întinzându-se asupra întregii lumi, părăsind aparent, după o luptă aprigă, părţi ale continentului asiatic, China, Coreea, Singapore, care se pare că au reuşit cumva să o învingă. Inventivitatea oamenilor surprinde în fiecare zi, în aceeaşi măsură în care rămâi uluit de viteza cu care boala seceră, în special pe cei mai în vârstă.

Dar nu numai atât, în lipsa de pregătire medicală suficientă a ţărilor pe care le credeam avansate, utilate, se ajunge la o situaţie poate apocaliptică sau mai curând, devansând un apocalips, care nu ştim încă dacă şi când ne va învălui. Se va ajunge la înfăptuirea unui ritual care aminteşte de Judecata lui Solomon, acea judecată de demult, care conţinea, probabil, un sâmbure de adevăr.

Astăzi auzim din diverse direcţii despre confruntarea care va urma sau a care fost deja pusă în aplicare, ca în lipsa echipamentului respirator, un grup de cadre medicale va hotărî cui i se va da şansa la viaţă şi cui i se vor tăia aripile. Şi cu toate acestea exemplul actual nu este chiar identic, pentru că astăzi lipseşte adevăratul Judecător, cel care ar fi putut să aleagă prin înţelepciunea sa, soluţia Vieţii.

În aceste săptămâni de teamă sau de curaj şi dedicaţie colectivă a multor grupuri de oameni din toată lumea, sau de jale pentru alţii, sau pur şi simplu de ciudă şi de revoltă împotriva neputinţei noastre, au apărut felurite invenţii pe care românul le-ar numi “a face haz de necaz”. Şi astfel media de inter-comunicare este invadată de glume, de povestioare, oferind prilejuri de a râde sau doar de a zâmbi, dar şi de momente muzicale, unele chiar organizate de marile filarmonici ale lumii, acum izolate, dar încercând să creeze şi să împărtăşească prin cântecul lor la variate instrumente, de la flaut la trombon, o solidaritate umană, mondială.

Trăim zile de sărbătoare, în care soarele, norii sau ploaia îşi împart bolta cerească, către care atâţia ochi îşi aţintesc speranţa. Mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă tocmai aceste zile, în care vietatea microscopică, invizibilă şi insipidă, duce o luptă atât de încrâncenată cu OMUL, ar putea fi folosită de unii dintre locuitorii Terrei, cei purtaţi de gânduri şi intenţii teroriste, spre a acţiona pentru a-şi duce la bun sfârşit scopurile malefice. Acum o săptămână, s-a aruncat asupra Israelului o rachetă din sud, de acolo de unde şansa izbucnirii unui conflict pare mereu viabilă.

În fiecare zi aş dori să mai adaug câte ceva la descrierea pe care încerc s-o fac acestor triste zile ale mijlocului de primăvară 2020, alţii o fac desigur mult mai nuanţat, mai specific locului, ca de exemplu eseul scris de Matei Vişniec despre o plimbare pe străzile pustii ale Parisului. A apărut şi o poezie, pe care o voi transcrie mai jos, cu titlul “Vindecare”. Ea te face să crezi, şi nu pentru singura dată, că acelaşi Judecător menţionat mai sus (Solomon, fiul al lui David), a avut dreptate atunci când a afirmat că “Nimic nu e nou sub soare” (Ecc 1,9):

Vindecare

Și oamenii au rămas acasă

Și au citit cărți și au ascultat,

Și s-au odihnit și au făcut exerciții

Și au făcut artă și s-au jucat

Și au învățat noi moduri de a fi

Și s-au oprit

Și au ascultat mai atent

Cineva medita

Cineva se ruga

Cineva dansa

Cineva și-a întâlnit umbra

Iar oamenii au început să gândească altfel

Şi oamenii s-au vindecat.

Și în lipsa oamenilor care trăiau

În mod stupid,

Periculos,

Fără sens și fără inimă,

Pământul începu să se vindece

Iar când pericolul se sfârși,

Iar oamenii se regăsiră,

Se întristară pentru morți

Și au făcut noi alegeri

Și au visat la noi orizonturi

Și au creat noi moduri de a trăi

Și au vindecat complet pământul

La fel cum ei fuseseră vindecați.”

Închei aceste rânduri, care dau glas gândurilor mele din ultimele zile, prin cuvintele profesorului Ioan Cuculescu, cel cu care mi-am susţinut lucrarea de diplomă la facultatea de matematică Bucureşti, în 1974. I-am scris un mesaj, interesându-mă de situaţia domniei sale în aceste momente dificile. Profesorul Cuculescu este un nonagenar.

„Să sperăm că vom trăi finalul acestei perioade şi că vom fi atunci tot noi înşine”.

N.B. Există o dualitate privind adevăratul autor al poeziei, cele două variante sunt fie Kathleen O’Meara, cu pseudonimul Grace Ramsay, o scriitoare irlandeza (1839-1888), fie Kitty O’Meara (Wisconsin, 2020). Am luat poezia de pe site-ul https://bel-esprit.ro/vindecarea/  cu permisiune Dnei Luminiţa Giurgiu, autoarea site-ului.

Veronica Rozenberg, aprilie 2020