În 1966 în Israel se vorbea despre o criză economică iminentă, accentuată de împrejurările politice tensionate la granițele statului evreu, amenințat de vecinii săi arabi.

Trecuse un deceniu de la eșecul dramatic prin care a trecut Israel în încercarea conjugată cu Franța și Marea Britanie, de intervenție militară pentru restabilirea statutului internațional al Canalului de Suez, naționalizat brutal de colonelul Nasser, proaspătul dictator al Egiptului. Englezii și francezii s-au retras ”cu coada între picioare”. A fost ultimul act jucat și pierdut de cele două foste imperii, care au avut un rol important în Orientului Mijlociu, pentru care s-au bătut cu înverșunare. Israel a tras numai ponoase din scenariile politice publice și secrete ale Franței și Marii Britanii în această parte a lumii.

Scopul intervenției armatei israeliene în Sinai (operațiunea Kadesh) era clar și justificat: înlăturarea blocadei instituite de Nasser asupra strâmtorii Tiran, care împiedica accesul navelor israeliene spre portul Eilat. Armata israeliană a fost retrasă din Sinai la presiunea Statelor Unite, fiind înlocuită de efective ale Națiunilor Unite. Dar reușita militară a micului stat Israel l-a umilit pe Nasser, care aștepta prilejul pentru revanșă. Prilejul avea să apară peste un deceniu, dar rezultatul nu a fost cel pe care îl aștepta.

Mica istorie a unui mare eșec

Gamal Abdel Nasser a devenit președintele Egiptului după ce a condus Revolta Tinerilor Ofițeri, autori ai loviturii de stat din 1952, care l-a înlăturat pe regele Farouk. Fiind conducătorul celui mai important stat arab, a devenit simbolul noii orientări politice a țărilor arabe și una din figurile reprezentative ale grupului țărilor neutre.

Noua orientare s-a născut ca un amalgam de idei și curente vechi și noi, islamism, arabism, socialism, ajungând la apogeu – nu întâmplător – în a doua jumătate a secolului trecut. Cele două mari puteri, SUA și URSS, care își disputau sferele de influență, erau într-o bătălie continuă pentru Orientul Mijlociu, cea mai importantă sursă de petrol. Această luptă dintre comunism și capitalism nu mai era doar o competiție de idei sau principii, ci o luptă pentru putere, pentru dominația lumii, folosind instrumente coercitive, bani, tehnologie și arme. În acest context competitiv s-a configurat grupul de țări nealiniate, care au fost fost curtate de ambele mari puteri.

Cum a ajuns Nasser o figură importantă în această competiție pe scena lumii? Născut în 1918, într-o familie modestă într-un orășel prăfuit din Egipt, nu avea nimic care să-l califice pentru o carieră de excepție. Poate singura lui șansă au fost cărțile, pe care le citea cu sârg, mai ales biografiile marilor personalități ale lumii. A urmat un liceu militar, unde s-a împrietenit cu doi colegi, care îl vor urma în întreaga viață: Abdel Amer, ajuns general, apoi vicepreședintele Egiptului, și Anwar Sadat, care i-a urmat ca președinte al Egiptului (a fost primul și unicul care a vizitat Statul Israel și a semnat tratatul de pace.)

După absolvirea Academiei Militare Regale, Nasser a intrat în armată, a fost relocat în Sudan, dar a continuat să mențină și să dezvolte prietenii și relații cu tineri ofițeri din generația lui, care-i împărtășeau interesele naționaliste și antimonarhice. A încercat să stabilească relații cu Puterile Axei, prin reprezentanți ai armatei germane și italiene, care până în anul 1943 erau prezenți în Africa de Nord, dar fără rezultat. 

Prima lui experiență militară a fost în războiul arabo-israelian din1947-1949, care a culminat în 14 mai 1948 cu proclamarea independenței Israelului și declanșarea atacului concertat al statelor arabe vecine: Egipt, Siria, Liban, Iordania și Irak. Nasser a participat în război, ca voluntar, în serviciul Comitetului Superior Arab, o organizație condusă deAmin al-Husseini, fostul muftiu al Ierusalimului, dușmanul sionismului și al evreilor, organizatorul și animatorul principal al ”Războiului de 100 de ani”,prieten cu Hitler, colaborator nazist și fascist care ar fi trebuit condamnat pentru crime de război. Cel care l-a luat sub aripa sa ocrotitoare a fost însuși regele Egiptului, Farouk I.

Nasser a fost comandantul adjunct al unei brigăzi egiptene pe frontul din sudul Israelului. Brigada lui a fost încercuită în dreptul satului Faluja (astăzi Kiryat Gat) și până la încheierea armistițiului a fost luat prizonier. Armata israeliană nu a fost o gazdă dușmănoasă pentru prizonieri. Au primit chiar oaspeți remarcabili: celebra cântăreață egipteană Umm Kulthum a dat un concert de gală ofițerilor. În această perioadă Nasser a început să scrie cartea vieții lui, pe care urma curând să o aplice: Filozofia Revoluției.

S-au semnat convenții de armistițiu separate cu fiecare din cele cinci țări arabe, stabilindu-se liniile de demarcație provizorie – prima modificare semnificativă a lor s-a petrecut abia în 1967. Garanții pentru respectarea ”liniei verzi” au fost formulate prin Declarația Tripartită, semnată de trei membri permanenți ai Consiliului de Securitate ONU (SUA, Marea Britanie și Franța). Prima Convenție de Armistițiu a fost semnată cu Egiptul, în a cărei echipă de negocieri participa și Nasser, viitorul președinte al Egiptului și primul care a orchestrat și a condus încălcarea grosolană a ei.

Negocierile începute în 12 ianuarie 1949 s-au încheiat în 24 februarie, cu o scurtă întrerupere dramatică, la vestea asasinării lui Hassan al-Banna, întemeietorul și liderul mișcării Frăția Musulmană, o mișcare de binefacere bazată pe Sharia (Legea musulmană). Frăția Musulmană avea să fie unu obstacol important în calea lui Nasser spre putere.

În 1952 Nasser, în fruntea unui complot organizat de grupul Tinerii Ofițeri, a determinat abdicarea regelui Farouk I, care s-a retras la Monaco, având o avere importantă. În 1954, după ce s-a instalat în fotoliul prezidențial, a desființat Frăția Musulmană, a decretat o amplă reformă agrară și în 1956 a naționalizat Canalul de Suez. Aceste măsuri i-au adus o nesperată popularitate, care l-a încurajat să se aventureze în măsuri tot mai riscante.

Una din tezele fundamentale ale panarabismului, al căror susținător înfocat devenise Nasser, era presupusul caracter unitar al națiunii arabe. Numeroși autori și politicieni au susținut ideea unei ”supernațiuni” arabe, care să cuprindă pe toți vorbitorii de limbă arabă, din Africa de nord, Orientul Mijlociu și Peninsula Arabică. S-au ales chiar și culorile comune ale viitorului drapel (roșu, alb, verde și negru), doar cu forma și dispunerea culorilor nu s-a ajuns la un consens, dar s-a convenit ca numărul stelelor de pe drapel să reflecte ordinea intrării statelor naționale în viitoarea Uniune Arabă.

Nasser a făcut primul pas: unirea Siriei cu Egiptul, în 1958, într-un nou stat suveran, Republica Arabă Unită (care includea și Fâșia Gaza). Sirienii au părăsit RAU în 1961, din care a rămas doar numele, abandonat și el în 1965, odată cu realegerea lui Nasser ca președinte pentru un al doilea mandat. Între țările arabe au apărut tot mai multe fricțiuni, neînțelegeri și controverse. Dacă Egiptul, în frunte cu Nasser, cocheta cu ideile socialiste, bizuindu-se pe sprijinul Uniunii Sovietice, regatele în frunte cu Arabia Saudită păstrau tradițiile conservative și sperau în sprijin din Vest.

Simțindu-se tare, Nasser a solicitat retragerea trupelor UNEF (Forțele de urgență a Națiunilor Unite) staționate în Sinai conform înțelegerilor după criza din 1956. Surprinzător, UNEF s-a retras fără comentarii, făcând loc trupelor egiptene să se instaleze la granița cu Israel și să reinstituie blocada strâmtorii Tiran!

Israel sărbătorea a 19-a aniversare a Independenței. Trei din statele vecine, Egipt, Iordania și Siria, amenințau să atace. Însăși blocada strâmtorii Tiran era un act provocator. Statul Israel a răspuns provocării, dar nu în pripă, ci cu circumspecția cuvenită situației. Nasser, care nu uitase umilința din 1956, a fost umilit din nou, dar de astă dată a fost nevoit să recunoască public. Cel care a declarat ritos în fața Adunării Generale ONU în 1960 că ”Statul Israel trebuie să dispară de pe scena lumii” a trebuit să dispară el însuși în mod rușinos. A murit în 1970, după întrunirea Ligii Arabe la Cairo.

Pe lângă amenințările din afară, în Israel s-au acumulat și provocări interne. Criza economică din anul precedent s-a accentuat. Imigrația s-a redus, în 1966 au sosit doar 16.000 de olim și cu toate acestea șomajul a crescut. Dar marea calitate a poporului evreu este că în momente de pericol divergențele se pun la o parte și se unesc forțele. La 1 iunie s-a constitui un guvern de coaliție, în care au participat câteva personalități de seamă și cu experiență în domeniile lor: Moshe Dayan (de stânga), Menahem Begin și Joseph Safir (de dreapta) și alții.

Marii generali, cu experiență în luptă, au fost coordonați de cel mai bun șef de stat major al armatei israeliene, Itzhak Rabin. Cred că este singurul general din lume care nu a murit în război ci și-a dat viața pentru pace. Cu singurul său ochi, ministrul apărării (dar și al atacului) Moshe Dayan, a prevăzut și a organizat victoria în această bătălie de tip ”David și Goliat”. În povestea biblică, micul David l-a ucis pe uriașul Goliat cu praștia, cu care a tras cu dexteritate și precizie. Încă nu am auzit ca David să fi fost numit vreodată agresor!

Prima bătălie – stăpânirea spațiului aerian

În dimineața zilei de 5 iunie 1967, la ora 7.10, generalul Mordechai Hod, comandantul Forțelor Aeriene Israeliene a dat ordinul de decolare. Conform programului stabilit și exersat, avioanele trebuiau să ajungă fiecare deasupra obiectivului său la ora 7.45 fix – era ora la care piloții egipteni își beau cafeaua. Primul val al atacului israelian a fost urmat după 10 minute de al doilea și după alte 10 minute de al treilea. Atacul a durat numai trei ore, dar a făcut praf și pulbere întreaga flotă aeriană a Egiptului. Au urmat bazele aeriene și avioanele din Siria, Iordania și Irak.

A doua bătălie – peninsula Sinai și strâmtoarea Tiran

În aceeași dimineață, la 8.15, unitățile de blindate și de infanterie au atacat pozițiile egiptene, rămase fără sprijin aerian. Brigăzile generalului Tal au înaintat spre El Arish, centrul administrativ al peninsulei Sinai, și au ocupat fâșia Gaza. Divizia comandată de generalul Ariel Sharon a cucerit complexul fortificat Abu Agheila, luptând din greu cu forțele egiptene mai numeroase. Trupele genralului Yoffe au ajuns până la Al Qantara și Ismailia, dar s-au oprit înaintea Canalul Suez, pentru a evita complicații internaționale. O trupă de parașutiști a ocupat Sharm el Sheik, asigurând controlul strâmtorii Tiran. Practic întreaga peninsulă Sinai (60.000 km², de trei ori mai mare decât întregul Israel) a fost ocupată în trei zile și ținută până în 1982. În schimbul păcii cu Egiptul, Israel a retrocedat peninsula pe care se află Muntele Sinai, menționat în textele biblice ca fiind locul unde Moise a primit Tablele Legii. Azi pe Muntele Ecaterina, cel mai înalt din Sinai, se află un mecet (musulman) și o capelă (creștină), dar cea de a treia religie monoteistă nu este reprezentată.

A treia bătălie – Ierusalimul și Malul de Vest 

Cucerirea Ierusalimului de Est și mai ales a Orașului Vechi a fost operațiunea cea mai complicată. Trebuia protejată populația, locurile sfinte, clădirile istorice. Misiunea delicată a fost încununată de succes, mai ales datorită generalului Narkis și a colonelului Mordechai (Motta) Gur, comandant al parașutiștilor, care au eliberat Orașul Vechi cu Zidul Plângerii. Fotografia cu Moshe Dayan și Itzhak Rabin a devenit iconică. La fel rabinul Shlomo Goren suflând din Șofar la Zidul eliberat. Au fost momente de neuitat pentru poporul fidel de mii de ani unui crez pentru care fii lui au plătit de prea multe ori cu viața. 

Problema cea mai complicată era Malul de Vest cu sutele de mii de locuitori arabi.

A patra bătălie – Înălțimile Golan

După încheierea primelor trei bătălii, generalii David Elazar și Elad Peled (originar din România) așteptau instrucțiuni de la Statul Major, privitor la misiunea de luptă din zorii zilei de 9 iunie. Și în zona de nord deciziile erau sensibile și complicate, în primul rând datorită importanței covârșitoare a resurselor de apă pentru întreaga țară. Cele mai multe izvoare se află în zona muntoasă dominată de muntele Hermon (aproape 3000 m). Podișul Golan, adiacent zonei muntoase, domină valea Hula și așezările agricole evreiești din zona lacului Kineret. Locuitorii din vale sufereau de ani de zile, expuși armatei siriene care stăpânea podișul. În sfârșit sosise momentul să scape. Era greu și riscant, dar era un moment unic. Guvernul a aprobat planul de cucerire a podișului Golan (cca. 1500 km²).

Atacul armatei, susținut de mulți voluntari din zonă, a pornit dinspre nord, de la Banias. În condiții foarte grele de teren și cu fortificații instalate de sirieni, armata de nord a ocupat întregul podiș Golan, inclusiv orașul Quneitra. Drumul spre Damasc era deschis. Primul ministru sovietic, Kosîghin, i-a telefonat lui Johnson, președintele SUA, rugându-l să intervină ca Israel să nu ocupe Damascul! Johnson l-a liniștit, Israel nu avea asemenea intenții!

Din 1981 Înălțimile Golan au trecut sub administrația Israelului, după ce o bună parte a teritoriului, inclusiv orașul Quneitra, au fost retrocedate. Recent SUA, dar și alte state au recunoscut suveranitatea Statului Israel, care de la data ocupării (de 53 de ani) a investit, a populat podișul și a adus prosperitate locuitorilor ei, jumătate arabi, jumătate evrei.

Cine seamănă vânt, culege furtună

În lume sunt 22 de țări care se pretind arabe și se consideră ca fiind aceeași națiune, vorbesc aceeași limbă, împărtășesc aceeași credință, au o istorie, tradiții și obiceiuri asemănătoare. Împreună au 13 milioane km² și peste 400 milioane de locuitori. Dacă s-ar uni sau dacă ar constitui o federație sau o uniune de state, ar fi cu certitudine printre primele 20 de state ale lumii. Cum se poate explica patima cu care se unesc doar în ura împotriva împotriva Statului Israel, cu 21 mii km² și 9 milioane de locuitori, din care 2 milioane arabi, cu care au numeroase rădăcini, trăsături și valori comune? 

Cu 53 de ani în urmă Gamal Abdel Nasser voia să distrugă Statul Israel. Ca președinte al unui stat independent, membru al ONU, a făcut declarații nedemne și inadmisibile. A impus prin forță măsuri care contraveneau principiilor unanim acceptate ale Cartei ONU, și care periclitau securitatea și viața populației civile dintr-un alt stat membru al ONU. A rezultat o confruntare militară în care armatele statelor arabe cu 547.000 de militari, 957 de avioane, 2504 tancuri, au luptat cu armata israeliană formată din 50.000 de militari și 214.000 rezerviști, 300 de avioane și 800 de tancuri. Pierderile armatelor arabe au fost enorme, atât în oameni, cât și în material militar. Pierderile israeliene au fost neînsemnate. Statele arabe au pierdut un teritoriu de 70.000 km² (din care 60.000 au fost retrocedați.)

Să nu uităm că singurul scop al acestei confruntări armate între un ”suprastat” arab, creat ad-hoc, și micul stat evreu, era distrugerea Statului Israel. Tânărul stat, născut după groaznica hemoragie a poporului evreu suferită în Holocaust, a fost calificat de lumea comunistă drept ”câinele de pază al imperialismului american”. Interesul major al URSS era să-și consolideze influența în Orientul Mijlociu și să acapareze puterea în țările arabe. Un impediment major în acest demers era Statul Israel. Nu trebuie neglijat faptul că înfrângerea rușinoasă suferită de ”suprastatul” arab, înarmat până în dinți cu armament sovietic, era și o palmă pe obrazul subțire al Uniuni Sovietice și al lagărului socialist!

Un final… neterminat

Cele trei state arabe au fost învinse fără drept de apel după ce tot ele au pregătit provocarea, cu ajutor sovietic. După semnarea grăbită a acordurilor de armistițiu a urmat șirul perfid de manipulări diplomatice la ONU, pentru a-l condamna… pe învingător.

Fedorenko, reprezentantul URSS în Consiliul de Securitate, a cerut vehement ca Israelul să se retragă imediat din toate teritoriile ocupate și să fie sever condamnat, eventual prin convocarea unei sesiuni speciale a ONU. De altfel, încă din 9 iunie, când bătălia pentru Golan era încă în toi, au fost convocate la Moscova toate țările lagărului socialist, pentru a se lua măsuri comune de condamnare a Statului Israel și ruperea neîntârziată a relațiilor diplomatice cu statul evreu, precum și publicarea unor declarații de sprijin și solidaritate cu statele arabe. Singurul stat care a refuzat categoric a fost România. Nu trebuie să uităm niciodată acest gest curajos al României (ceaușiste), chiar dacă la mijloc era și interesul ca  americanii să susțină candidatura lui Corneliu Mănescu la președinția ONU (care a și fost acceptată).

Doar patru țări membre în Consiliul de Securitate au susținut rezoluția sovietică de condamnare a Statului Israel. Ca urmare Fedorenko a solicitat secretarului general U Thant să convoace la 14 iulie 1967 Adunarea Generală extraordinară a ONU, la care a participat prim-ministrul URSS, Kosîghin, subliniind astfel importanța acordată situației din Orientul Mijlociu și relațiilor dintre Israel și statele arabe. Au fost dezbătute mai multe rezoluții propuse de URSS, SUA, Blocul țărilor latino-americane, Blocul țărilor neutre, dar niciuna nu a primit votul de ⅔ impus de regulamentele ONU. Abia după cinci luni de dezbateri și după un șir de evenimente dramatice (Egiptul a torpilat crucișătorul israelian Eilat, iar ca răspuns Israel a bombardat rafinăriile egiptene din Suez) a fost acceptată rezoluția propusă de Lordul Carandon, binecunoscuta Rezoluție 242. Plină de ambiguități, ea nu a adus nici pace, nici liniște, nici soluții pentru prezentul și viitorul Orientului Mijlociu. După nenumărate bătălii și un secol de război (războaie) a venit timpul împăcării. Poate proiectul lui Trump? 

Înțeleptul rege Solomon, încercând să împace două femei care revendicau același copil, a amenințat să taie copilul în două. Adevărata mamă s-a opus, punându-și dragostea pentru copil mai presus de egoismele și de orgoliile ei. Nu e greu să judeci corect și să atribui copilul mamei adevărate, celei care l-a crescut și l-a învățat să fie fericit în viață. 

Tiberiu Roth, 10 iunie 2020