Deunăzi trebăluiam prin casă și ascultam radio.  Mi-a atras atenția un reportaj despre următoarea generație de tancuri ale industiei israeliene, care se află în faza de cercetare și dezvoltare.  Deodată mi s-a părut că intru în lumea științifico-fantasticului.  Noul tanc, care va purta numele Carmel, nu va mai avea nici geam, nici volan…  Contactul cu lumea exterioară se va face prin camere de luat vederi, iar imaginile panoramice vor apărea pe un șir de ecrane.  Echipajul de patru soldați se va reduce la doi, pentru că nu vor mai avea ce face.  Tancul va fi condus printr-o consolă de jocuri video – tineretul de azi, obișnuit cu jocurile la calculator, va învăța cu ușurință să-l mânuiască.  Mai mult, „jucătorul” va fi sprijinit de inteligenă artificială, care va alege drumul cel mai sigur pentru a ajunge la țintă, va identifica dușmanul, va alege arma cea mai potrivită, va ochi…  Doar că nu va apăsa pe trăgaci – singurul lucru care se face numai la comandă umană, dar trăgaciul este… butonul de pe consola de joc!

Dacă mi se pare o idee bună?  Mă îndoiesc.  Pe de o parte mi se pare mult prea vulnerabil, e suficientă o defecțiune minoră, de exemplu camerele de luat vederi să fie distruse, și tanchiștii rămân ca niște orbeți prinși în cursă.  Dar mai problematic mi se pare faptul că se șterge limita dintre realitate și jocurile video.  Mi-aș putea închipui situația absurdă că în mijlocul bătăliei tanchistul închide computerul și se duce să-și ia o sticlă de Coca Cola…

Cu gândul la literatura științifico-fantastică m-am amintit cum am ajuns să o cunosc.  Era prin milocul anilor 1960.  Niște rude în drum spre Israel au poposit pentru câteva zile la noi, la Arad, pentru a lua apoi trenul spre Viena.  Fiul lor, cu 2-3 ani mai mare ca mine, mi-a lăsat „moștenire” un teanc de reviste științifico-fantastice.  (Bănuiesc că era atât de ahtiat, încât nu fusese în stare să se despartă de ele până în ultima clipă.)  În următorii 2-3 ani am citit și eu cu multă plăcere acest gen de literatură.

Mă atrăgeau mai ales speculațiile despre viitorul omenirii și dezvoltarea științei și a tehnicii.  Romanul meu preferat de atunci a fost O iubire în anul 41.042 de Sergiu Fărcășan.  Acțiunea am uitat-o demult, dar mi-a rămas în memorie faptul că personajele aveau la ele un „comunicator” care folosea ca video-telefon și cu ajutorul căruia puteau accesa un centru de date și puteau obține instantaneu orice informație doreau.  Bineînțeles că această prezicere s-a împlinit mult mai devreme, dar pentru un roman apărut în 1958, nu era rău deloc!

Am citit cu multă plăcere Jules Verne, H.G. Wells, îmi amintesc de Aelita lui Alexei Tolstoi…  Părinții mei nu erau încântați, după părerea lor era literatură de proastă calitate.  Unele le-am recitit mai târziu și într-o anumită măsură le-am dat dreptate.  Romanul meu preferat de Jules Verne era Hector Servadac, despre o călătorie în cosmos.  Recitindu-l mai târziu mi-a sărit în ochi figura evreului Isaac Hakkabut, o caricatură care adună toate trăsăturile negative imaginabile.  Deci Jules Verne era antisemit!  Iar recitind Aelita, am fost consternată: cum de nu mi-am dat seama cât e de plină de propagandă!  Să exportăm revoluția bolșevică pe Marte!  Nu zău?!

Așa se face că multă vreme nu m-am mai atins de literatura științifico-fantastică… până când ginerele meu mi-a recomandat Ender’s Game de Frank Scott Card. Dacă aș spune că este cel mai bun roman științifico-fantastic pe care l-am citit, afirmația mea nu ar avea nicio valoare, pentru că am citit foarte puține.  Pot să spun numai că imaginile m-au urmărit multă vreme și când am auzit despre noul tanc, am simțit că Ender’s Game este pe cale să devină realitate.  Premisa este banală: lumea este amenințată de extratereștri și caută modul cel mai bun de a se apăra.  Încă din școala primară Ender pare să aibă un talent deosebit de strateg și este trimis la o școală de ofițeri.  Printre alte metode de învățătură, i se dau simulații de lupte, de fapt jocuri video și el devine un campion al jocurilor.  Numai că unul din jocurile pe care le-a primit era tocmai să conducă lupta reală împotriva extratereștrilor.  Cu un efort supraomenesc el câștigă și salvează lumea, dar tot timpul este convins că e un joc…

De atunci nu am mai citit științifico fantastice – cu o singură excepție.  Tocmai ieșisem la pensie, încă nu începusem colaborarea cu Baabel și ca să-mi umplu timpul am participat la un curs de istorie a științei.  Conferențiarul vorbea de începuturile astronomiei moderne, Copenic, Galilei, Kepler… și deodată a spus că Kepler a scris primul roman științifico-fantastic! 

Romanul, publicat în 1634 în latină, a fost tradus în engleză și reeditat în anii 1960, l-am găsit la bibliotecă și nu am rezistat tentației.  Bineînțeles că este depășit, dar el este primul care introduce posibilitatea de a călători spre lună, chiar dacă detaliile „tehnice” sunt foarte vagi și călătoria are loc în vis – de altfel cartea se numește Somnium.

Cine știe ce va mai aduce viitorul?  Poate voi mai găsi vreo carte științifico-fantastică interesantă.

Hava Oren