Am ajuns la ghișeu aproape deodată. Mi-a atras atenția pentru că avea o voce foarte caldă și plăcută. Am terminat de depus actele cam în același timp și ne-am întâlnit din nou la etaj. Altă cameră, alt ghișeu, același formular de completat. Ne zâmbim când ne așezăm la aceeași masă ca să scriem. Apoi din nou umăr la umăr la ghișeu. Ies din primărie, traversez strada să-mi cumpăr o cafea. O mică recompensă pentru că am rezolvat rapid și fără cozi.

O văd venind în spatele meu. Mă întorc din nou și îi zâmbesc. ”Eu îmi iau un cappuccino”. Începe să râdă încetișor. ”Și eu tot cappuccino”. E înaltă, blondă și cu păr ondulat. În spatele măștii pare să aibă un zâmbet frumos. Îmi iau paharul de carton colorat și o salut. Aproape că aș vrea să o invit să ne bem cafeaua împreună pe o bancă. Dar orășenii ocupați nu intră în vorbă tam-nisam cu străinii. Și n-au vreme să stea la povești inutile. Se grăbesc, aleagă, planifică, stabilesc. Și totuși, interacțiunea asta scurtă și senină mă face să zâmbesc. Datorită fetei blonde parcă îmi place un pic mai mult orașul ăsta aglomerat și poluat.

Gândul la fata zâmbitoare mă face să-mi amintesc de o altă fată blondă și frumoasă pe care am întâlnit-o cândva, când eram fetiță, elevă de școală primară.

Era noapte, sfârșit de octombrie, ploaie și un vânt cumplit, cum numai în Dobrogea poate să bată. Eram cu Tata în Dacia noastră de culoarea untului, de la Măcin ne întorceam spre Brăila. Chiar la ieșirea din Măcin, o siluetă în balonzaid alb face semne disperate. Tata oprește, iar în mașină urcă o fată blondă și frumoasă, cu părul complet ud de ploaie, cu balonzaid de un alb murdar și cu pantofi butucănoși, de piele maro. Miroase a haine ude, a parfum de violete și, vag, a fum de țigară. E timidă și se cuibărește lângă mine pe bancheta din spate, încercând să ocupe cât mai puțin loc. Mi se pare un fel de apariție fantomatică și mi-e rușine să o privesc direct. Așa că o studiez discret, cu coada ochiului. O văd cum încearcă să-și dea după urechi părul din care picură apa de ploaie. Tremură ușor, e clar să ploaia a udat-o până la piele. Simte că o privesc, se întoarce și-mi zâmbește trist. E frumoasă, are ochii încercuiți cu creion dermatograf, care se scurge în dâre subțiri pe la colțuri. Iar asta îi dă un aer ușor tragic. Vorbește puțin și-mi pare că are vocea răgușită. Toată ființa ei emană tristețe.

Trecem Dunărea iar ea devine brusc agitată. Spune că vrea să coboare chiar acolo, pe mal. Tata îi răspunde că o poate lăsa undeva în oraș, mai aproape de centru. Ea flutură o bancnotă de 10 lei pe care Tata o refuză ferm. Fata coboară apoi din mașină și se pierde printre mașinile oprite la bac, o siluetă subțire, care se clatină ușor.

Au trecut aproape 40 de ani de la întâlnirea asta, dar pe fata în balonzaid alb nu pot s-o uit. I-am atribuit deja câteva zeci de biografii, în funcție de vârsta la care eram când mi-o aminteam. La început am fost convinsă că e o zână bună pe care noi am salvat-o dintr-o situație dificilă. Apoi i-am împrumutat pe rând un iubit nerecunoscător care o părăsește, o mamă grav bolnavă, un frate fugit în străinătate, un examen la medicină pe care nu reușește să îl ia.  O cameră în care locuiește cu chirie și pe care trebuie să o părăsească de urgență. O sarcină pe care dorește să o păstreze în ciuda presiunilor la care o supune familia. Acum mi-o imaginez cu părul ei lung și frumos cărunt și prins la spate și cu copii plecați undeva la muncă în străinătate.

Toți oamenii cu care ne intersectăm întâmplător… Cum ar fi să ne oprim, să întrebăm, să ascultăm, să aflăm mai multe despre ei? Cum ni s-ar schimba viața? Câți dintre ei ne-ar deveni prieteni? Cât de mare nevoie aveam uneori să spunem despre noi, alteori să stăm să ascultăm povestea altcuiva?

Mi-ar plăcea să colind lumea fără țintă și să colecționez povești, pe care să le păstrez, să le spun mai departe, să le rememorez. Să am prieteni în locuri îndepărtate, pe care să-i caut și care să mă caute. Ca un fel de rețea de bunăvoință și de viață senină, fără pretenții și fără așteptări.

Doina Gecse-Borgovan