”Pe căi anevoioase spre stele”. Mi-am adus aminte de acest dicton latin în timp ce urmăream un mic film trimis de o prietenă, despre plasarea pe Marte a vehiculului-robot Perseverance, o expediție marțiană organizată de NASA. Era o sală cu câteva zeci de persoane, am aflat că erau inginerii care au construit robotul și un elicopter special care urmează să fie lansat de pe Marte. Ținând cont de unde se făcea transmisiunea, imaginea era totuși destul de clară, puteai urmări toate etapele ”amartizării”, de fapt încă nu s-a găsit expresia potrivită, alături de aterizare și aselenizare, deși Perseverance nu este primul instrument trimis pe Marte. Secretele planetei roșii sunt cercetate de câțiva ani, multe state au organizat misiuni de explorare a planetei. Statele Unite au trimis în 2004 două vehicule, Spirit și Opportunity și în 2012 Curiosity (ce nume potrivit!), recent Emiratele Arabe Unite și China s-au implicat și ele în astfel de expediții, dar vehiculul Perseverance, care a costat 2,7 miliarde de dolari, are o misiune științifică mai complexă. În ultimă instanță va încerca să găsească probe materiale care să demonstreze că pe Marte ar fi existat viață, cu milioane de ani în urmă. Unul dintre elemente a fost de-acum găsit pe această planetă: urme de apă.

Momentul care mi s-a părut cel mai emoționant a fost când cei prezenți în acea sală de la NASA au izbucnit în aplauze și s-au felicitat. De fapt, se aplaudau pe ei înșiși. A fost frumos, au recunoscut eforturile uriașe făcute pentru realizarea celor propuse și care nu au fost ușoare, într-adevăr au ajuns la stele pe căi anevoioase, mă rog, la o planetă a sistemului nostru solar, despre care am putea spune că, privind de jos, este o stea.

Astronomia nu a fost printre obiectele mele favorite de studiu, e drept că în programa de zece clase pe care am urmat-o, am avut o singură oră pe săptămână în ultima clasă de liceu, așa că am învățat doar chestiuni elementare. În plus, eram în același cerc de prieteni cu profesoara mea de astronomie care, recunosc, mi-a acordat nota maximă fără să știu prea mult. De aceea, până astăzi am lacune în privința detaliilor, când este vorba de sistemul nostru solar. Noroc de Wikipedia, unde pot să caut dacă nu știu ceva.

Vorbesc aici de detalii, căci altfel, global, universul, sistemele solare și legat de acestea apariția vieții pe pământ m-au fascinat și mă fascinează. Și nu întodeauna îmi dau o stare de bine. Ideea universului infinit mă copleșește, mă sperie. Nu-mi pot imagina infinitul. Recunosc că există, dar nu știu cum. În raport cu această noțiune mă simt un nimic, un fir de praf, sau nici măcar atât în vastitatea acestui infinit. Apoi creația: big-bang-ul. Este foarte greu de conceput cum anume s-a întâmplat, pentru cineva care este liber cugetător, care nu crede în primul impuls divin. Este o altă idee care mă copleșește. Restul să zicem că este mai ușor de acceptat – evoluția universului, formarea pământului, apariția vieții și a omului, toate acestea de-acum sunt dovedite științific, există date materiale palpabile, nu mai sunt simple teorii, de aceea în scepticismul meu inerent, le îmbrățișez. Recunosc că acest scepticism este un handicap, nu pot să cred în numeroase ipoteze care circulă, de exemplu în prezența extratereștrilor care ar fi pus cândva bazele civilizației pe pământ. Mi se pare o jignire la adresa capacității omului nostru istoric care, după părerea mea, a putut să facă acest lucru chiar fără instrumente sofisticate. Noroc că sunt susținută și de Noah Harari care, pe de-altă parte, critică multe dintre acțiunile oamenilor de a-și face viața mai ușoară, care au afectat profund mediul în care trăim.

Revenind la ideea extratereștilor, probabil ce voi spune aici este o banalitate. Nu resping ideea că în alte sisteme solare, departe de noi, s-ar fi creat civilizații cu ființe raționale, dar deocamdată nu avem capacitatea tehnică să le detectăm și probabil acest lucru este valabil și pentru ele sau, pur și simplu consideră că nu suntem interesanți, n-au ce face cu noi.

Legat de scepticismul meu, cineva mi-a spus că dacă noi nu știm unele lucruri, nu înseamnă că ele n-ar exista. Probabil că este adevărat, dar vreau ca acestea să fie la limita raționalului. Și acest rațional se referă și la cercetările actuale și viitoare ale planetei roșii. De aceea am fost și eu alături de cei de la NASA, entuziasmată de primii pași ai misiunii Perseverance și singurul motiv pentru care nu am aplaudat a fost că nu m-ar fi auzit nimeni.

Am scris în mod intenționat cât a costat vehiculul Perseverance, o sumă imensă, deoarece doresc să abordez o altă problemă, poziția multor persoane care consideră că sunt bani aruncați în vânt și că ar fi trebuit folosiți în alte scopuri –eradicarea foametei, a unor boli, a unor pandemii cum este și cea actuală. Sunt argumente greu de contrazis. Totuși, cercetările spațiale sunt esențiale, deoarece în ultimă instanță ele ne dau răspunsuri la întrebările care ne frământă pe toți: de unde a apărut lumea în care trăim, de unde și cum am apărut noi și cine suntem. Ele ne vor ajuta să mergem mai departe, să alegem o cale acceptabilă, să evităm viitorul sumbru descris de același Harari. Nu este suficient să trăim clipa, trebuie să ne gândim și la urmașii noștri, la cei ce ne vor moșteni lumea. Să le creăm o perspectivă, pentru ca și ei să ajungă la stele, chiar dacă pe căi anevoioase.

Eva Galambos