Bassam se trezi brusc în toiul nopții. Cineva bătea cu pumnii ușa de la intrarea apartamentului. Și-a frecat ochii ca să se convingă că nu e un vis.

– Doctor, doctor, vino repede, Elias nu-i bine, nu respiră.

Bassam, cardiolog la Centrul Medical din oraș, s-a îmbrăcat cu ce a apucat și a ieșit în goană după Ghiora, vecinul său care-l trezise. Încerca să-și amintească ce probleme medicale avea Elias, dar nu-și amintea decât că Elias avea vreo șaptezeci și cinci de ani și vorbea mai mult idiș. Probabil că făcuse un infarct miocardic și era în arest cardiac. Ajutat de Ghiora a început să-l resusciteze, continuând și în ambulanța care-l transporta la spital. Au trecut în goană prin Urgențe spre Secția de Cardiologie, unde Elias a trecut cu succes un procedeu de revascularizare.

Dr. Bassam Abassi a studiat medicina la Craiova și când și-a început specializarea într-un oraș situat departe de locurile natale, a găsit cazare într-un kibuț din sudul țării. În schimbul avantajelor oferite de kibuț, acorda localnicilor asistență medicală, împreună cu încă doi medici care locuiau și ei acolo. Se simțea bine între oamenii locului. „Kibuț-ul meu”, îi plăcea să spună. Elias îi era foarte apropiat, ca un tată, cu care se sfătuia, uneori se și certa, și care îl invita în casa lui de sărbători. Familia lui Elias era pentru el ca o a doua familie. Cu cei originari din România, vorbea limba în lor maternă. Datorită entuziasmului cu care vorbea despre orașul studenției sale, Craiova, colegii lui îi spuneau “Craioveanul”.

Mulți dintre pacienții lui din kibuț vorbeau idiș, mai ales cei mai în vârstă. Încet-încet a început să-i placă această limbă și-a învățat-o. La serviciul de urgențe al spitalului, când era de gardă, era adesea solicitat să-i ajute pe colegii în anamneza pacienților care vorbeau numai idiș. Era apreciat de pacienți și de colegi. Avea probleme doar cu noul șef de secție, care nu voia să-l promoveze ca șef al Unității de Cardiologie Intervențională.

– E clar de ce Barkan, șeful tău, nu vrea să te ajute, îi spunea Riad, unul dintre colegii lui.

– Nu are nimic cu apartenența mea la o etnie minoritară, replică Bassam. El e de părere că încă nu am destulă experiență pentru acest post.

Se ferea să facă politică cu oricine vorbea. Era nemulțumit de multe aspecte ale vieții minorității arabe: criminalitatea ridicată și lipsa de eficiență a poliției în combaterea ei, starea jalnică a canalizării și a drumurilor în așezările locuite de arabi, nivelul scăzut al învățământului, etc., etc. De multe ori discuta despre aceste probleme cu prietenul lui, Riad. Era de părere că partidele pentru care vota minoritatea arabă se preocupau de problema palestiniană mai mult decât de problemele arabilor israelieni

Pe Inbal a întâlnit-o scurtă vreme după venirea lui în kibuț. S-au plăcut de la prima vedere și au început să iasă împreună la spectacole, apoi în excursii. Inbal era medic pediatru, unul dintre cei doi colegi cu care asigurau serviciul medical. Era originară din nordul țării. I-a cunoscut și pe părinții ei, care au vizitat-o de câteva ori. Erau supraviețuitori ai holocaustului, originari din Polonia. Dorința lor de-a se căsători a declanșat multe discuții. Precum se așteptase Bassam, cele mai multe probleme le-a ridicat familia lui.

– Ce vor fii copiii voștri, musulmani sau evrei ? – îl întreba tatăl lui.

– Își vor alege singuri apartenența, răspunse Bassam, și oricum vor fi israelieni. Băieții bineînțeles vor fi circumciși, continuă el râzând.

Căsătoria civilă a avut loc în Cipru. Au fost numai ei și martorii locali. Elias a organizat o nuntă mare la kibuț, nereligioasă, la care au participat și părinții mirilor.

Îl cunoșteam bine pe Bassam încă din vremea rezidenței. Ne întâlneam des și la colaboram la tratamentul diferitelor cazuri dificile. Bineînțeles că aveam și multe alte subiecte comune, nu numai cele legate de medicină. Vorbeam cu el în limba română, știind că-i făcea plăcere. La scurtă vreme după căsătorie, s-a mutat într-un oraș din nord, unde a fost numit șeful Unității de Cardiologie Invazivă. Am rămas mai departe în legătură, dar cu timpul comunicam tot mai rar, mai ales de sărbători.

Într-una din zilele de la începutul acestei luni, la cursul pe care îl predau stagiarilor, unul dintre cursanți s-a apropiat de mine și mi-a spus:

– Sunt Adam, fiul lui Dr. Bassam zis “Craioveanul”. Tatăl meu mi-a povestit despre dumneavoastră.

M-am bucurat mult de întâlnire.

– Și eu am terminat la Craiova, la fel ca tata, și știu românește. Colegii îmi spun “Adam din Craiova”. (În ebraică adam înseamnă om.)

După ce l-am întrebat de părinți, mi-au revenit în minte îndoielile tatălui lui Bassam despre apartenența etnică a nepoților lui. Nu am îndrăznit să-l întreb, dar Adam mi-a ghicit gândul.

– Știu că ați fost unul dintre cei care l-au sprijinit pe tata în hotărârea lui de-a se căsători cu Inbal, mama mea. Au o căsnicie reușită. Țin toate sărbătorile, inclusiv crăciunul și revelionul. Cât despre apartenența mea etnică, sunt pur și simplu israelian. Bassam a avut dreptate…

Andrei Schwartz