Barbă Albastră - REVISTA BAABEL

Vizualizari: 8

Număr vizualizări 8 ori

A fost odată… A fost odată un mare boier. Era putred de bogat, trăia într-un castel și mai măreț decât al împăratului. Dar era un om cam ciudat. Avea o barbă neagră-albăstruie, de unde îi venea și porecla. Boierul era văduv, fusese însurat de mai multe ori, dar despre soarta nevestelor sale nu se știa nimic precis și se zvoneau lucruri dintre cele mai cumplite…

De bună seamă că știți povestea. Ca orice basm popular, ea a circulat în diferite variante – cea considerată „originală” apare în culegerea lui Charles Perrault Contes de ma mère L’oye, din 1697, dar teme înrudite apar și la Frații Grimm. După Wikipedia, povestea ar fi fost inspirată de o legendă bretonă sau poate de un cavaler care a luptat alături de Jeanne d’Arc și despre care se povestea că a fost un criminal în serie. Mie basmul îmi amintește mai degrabă de cele șase soții ale lui Henric al VIII-lea, regele Angliei (doar că acesta avea barba roșcată).

Henric al VIII-lea al Angliei la 46 de ani, portret de Hans Holbein cel Tânăr

Povestea lui Henric al VIII-lea este tragedia unui rege dispus să facă orice sacrificiu pentru a avea un fiu care să continue dinastia, dar toate încercările lui sunt zadarnice. Într-o lume catolică, în care divorțul nu este permis, el rupe relațiile cu Vaticanul și instituie o nouă formă de protestantism pentru a putea divorța, își condamnă la moarte două soții pentru crime fictive… Este o poveste de groază. Regele nu era infertil, dovadă că a avut patru copii care au rămas în viață, de vină trebuie să fi fost femeile! Dar șase, una după alta??? De-a lungul timpului s-au propus diferite explicații (că ar fi avut sifilis, diabet…), dar niciuna nu era convingătoare. Abia știința modernă a reușit să găsească explicația și ea mi se pare atât de surprinzătoare, încât merită povestită. Să rezumăm.

Prima soție, Caterina de Aragon, a avut întâi un avort, apoi trei fii, unul care a trăit numai 52 de zile, unul născut mort și unul mort imediat după naștere, apoi o fiică sănătoasă care a moștenit tronul, Maria I a Angliei („Bloody Mary”) și încă un copil născut mort.

O concubină i-a dăruit regelui un fiu (pe care el chiar l-a recunoscut), ceea ce l-a convins că de vină era soția, după care a decis să divorțeze.

A doua soție, Anne Boleyn, a avut o fiică sănătoasă, viitoarea regină Elisabeta I, apoi un copil născut mort și un avort, după care Henric a condamnat-o la moarte ca să-și poată încerca norocul din nou, cu altă femeie.

Henric al VIII-lea și Anne Boleyn, scenă imaginară, pictată în secolul al XIX-lea

A treia soție, Jane Seymour, a născut un fiu și după câteva zile a murit de infecție. Iar fiul, Eduard al VI-lea, a murit și el la 15 ani, probabil de tuberculoză, nemaiajungând să domnească.

Următoarele trei soții nu au avut copii, probabil că regele era deja prea bătrân și bolnav.

În toate aceste date se observă o anumită ordine: primul copil născut de fiecare femeie era sănătos (doar Caterina de Aragon a început cu un avort – se întâmplă!), iar următorii copii au murit cu toții. Singura excepție este „Bloody Mary”. Totul a putut fi explicat pe baza grupelor sanguine și s-a dovedit că de vină a fost… regele însuși!

Despre grupele sanguine am învățat cu toții la școală. Se știe că transfuziile nu se pot face la întâmplare, dacă sângele nu este potrivit pentru bolnavul respectiv, el se coagulează (ca laptele care se brânzește), cu rezultate fatale. Pe suprafața globulelor roșii se află doi antigeni, A și B, astfel că unii oameni au antigenul A, alții B, alții îi au pe amândoi sau niciunul, ceea ce face patru grupe sanguine: A, B, AB și O. Dacă un om ar primi sânge cu un antigen pe care nu îl are în mod normal, acesta ar fi văzut ca „străin” și anticorpii produși de sistemul imunitar ar respinge transfuzia.

La majoritatea oamenilor, pe suprafața globulelor roșii se află încă un antigen: factorul Rh. (La unii el lipsește – ei sunt Rh negativi.) Și aici, dacă un om Rh negativ primește sânge de la un donator pozitiv, antigenul este văzut ca „străin” și transfuzia este respinsă. Problema începe când o femeie Rh negativă are un partener pozitiv și copilul este pozitiv. În timpul unei sarcini normale, sângele mamei și al fătului nu se amestecă, deci nu e niciun pericol și primul copil se naște sănătos. Dar în timpul nașterii mama vine în contact cu sângele copilului și sistemul imunitar începe să producă anticorpi împotriva factorului Rh. Dacă al doilea copil este tot pozitiv, el va fi atacat de acești anticorpi și sarcina va fi compromisă. În zilele noastre acest lucru poate fi prevenit printr-un „vaccin anti Rh” care împiedică formarea acestor anticorpi.

Grupele sanguine A, B, AB și O cu și fără factorul Rh (schemă)

În afara sistemelor ABO și Rh mai există încă câteva, mai puțin cunoscute, printre care și sistemul Kell. El cuprinde câteva zeci de antigeni, dintre care K1 este deosebit de periculos – din fericire, el nu apare decât foarte rar. Când o femeie este K1 negativă și copiii ei sunt pozitivi, prima sarcină decurge de obicei normal. Dar după ce mama vine în contact cu antigenul K1, ea produce anticorpi care distrug globulele roșii ale fătului. Și după câte se pare, Henric al VIII-lea era purtătorul unui asemenea antigen. Ca urmare, la partenerele lui, prima sarcină a fost în general normală, dar apoi, copiii fiind K1 pozitivi, anticorpii din sângele mamei au traversat placenta, distrugând globulele roșii ale copilului încă nenăscut, astfel încât sarcinile s-au sfârșit tragic. Fiecare nou avort și fiecare naștere, chiar a unui copil mort, stimula producția de anticorpi la mamă și riscul nu făcea decât să crească.

Asta explică și de ce purtătorii genei K1 pozitive sunt atât de rari: majoritatea femeilor pot naște doar un singur copil K1 pozitiv sănătos. Iar excepția, „Bloody Mary”, s-a nimerit să fie K1 negativă și nu a pățit nimic. Studii genealogice au determinat chiar sursa genei K1 pozitive: străbunica pe linie maternă a lui Henric al VIII-lea, Jacquetta de Luxemburg – printre urmașii ei (bărbați) au fost multe cazuri de copii morți, pe când femeile au avut familii perfect normale.

Încă o dovadă că Henric al VIII-lea era K1 pozitiv este că după vârsta de 40 de ani sănătatea lui s-a deteriorat rapid și au apărut simptome descrise în sindromul McLeod: slăbiciune, schimbări de personalitate, paranoia, scăderea memoriei și a capacității de a gândi. La vârsta de 44 de ani, Henric a fost rănit la picior într-un turnir și rana nu s-a mai vindecat niciodată. Cine știe, poate că avea și diabet? A suferit dureri, nu a mai putut umbla, trebuia cărat (la dimensiunile lui nu era deloc simplu) și în plus se temea pentru soarta dinastiei și îi era rușine de eșecurile repetate de a avea un fiu.

Să recunoască că vina era a lui și să se facă de râsul lumii? Imposibil! Mai bine să ajungă la fel ca Barbă Albastră din poveste. Și, ironia sorții, tocmai fiica pe care a disprețuit-o, Elisabeta, a devenit una din cele mai mari regine ale Angliei.

Hava Oren

Bibliografie:

https://fr.wikipedia.org/wiki/La_Barbe_bleue

https://museeduluxembourg.fr/fr/actualite/henry-viii-t-il-inspire-le-mythe-de-barbe-bleue

https://en.wikipedia.org/wiki/Henry_VIII

https://www.sciencedaily.com/releases/2011/03/110303153114.htm