Număr vizualizări 456 ori

Alegând acest subiect, mă poziționez de la bun început într-o situație de inferioritate, dezvăluind cititorului o lipsă de respect pentru profesionalism. A scrie despre „știința” dezinformării publice cere o pregătire teoretică serioasă și o cantitate semnificativă de date, obținute de-a lungul timpului, înmagazinate în memoria calculatorului ca să fie scoase la iveală în momentul prelucrării fenomenului numit dezinformare, la nivel național / internațional. Ori eu nu am făcut așa ceva. Și atunci, de unde tupeul de a ataca un subiect în care mă simt chiar ceva mai puțin decât amator? Parafrazând o expresie ebraică, răspunsul e clar: situația mi-a atins toate mădularele. Pe scurt, în ziua de azi se minte de o manieră care afectează pe oricine și aproape orice tărâm al realității publice.

Nu, nimic nu amintește de cumplita perioadă pe care am trăit-o în tinerețe, când dezinformarea și minciuna făceau parte din politica de căpătâi a celor care conduceau destinele țării în care m-am născut. „Acolo” și „atunci” totul era clar, nu credeai nimic din ce scria în ziar, nici măcar data nu era sigură… În acea vreme toți eram victime. Subiectul acestui text este cu totul altul.

Minciuna a fost din totdeauna o unealtă în mâna / în gura celui care dorea să-și ascundă faptele și, mai ales, intențiile. „Calomniați, calomniați, ceva tot va rămâne,” spune Don Basilio în opera lui Rossini, Bărbierul din Sevilla. Dar în ultimii ani, tendința aproape naturală a multora de a distorsiona adevărul s-a transformat într-o adevărată profesiune de credință, dezinformarea fiind folosită la cele mai înalte niveluri publice și politice pentru a influența opinia publică, oferindu-i date care nu au nicio legătură cu realitatea.

În ziua de azi, două fenomene sociale apărute când eu ieșisem deja la pensie facilitează intenția celor care vor să te inducă în eroare.

Întâi sunt rețelele de socializare. Azi nu mai ai nevoie de un ziar care să-ți publice „năzdrăvăniile”, nici de un post de radio care să te intervieveze. Ajunge să publici ceva pe una din rețele și dacă ești îndeajuns de vulgar și de… original, ai toate șansele să fi citit și citat de o lume întreagă.

A doua „pacoste” e inteligența artificială care ușurează răspândirea de falsuri de o grosolănie greu de conceput și de acceptat. Un exemplu cumplit de periculos: ți se poate pune în gură, în adevăratul înțeles al expresiei, orice inepție, inexactitate, dobitocie, ca și cum totul ar fi fost spus cu propria ta voce!

Creangă scria: „Nu știu alții cum sunt…” Eu urmăresc doar cele scrise și spuse la mine în țară, dar am convingerea că această situație nu lipsește nicăieri.

Și vorbind de țara mea, iată exemplul cel mai elocvent: o deputată în Parlament (echivalentul israelian al Dianei Șoșoacă) a îndrăznit să afirme că înaintea masacrului de la 7 octombrie 2023, un agent al serviciului de securitate internă israeliană ar fi avut o convorbire cu conducătorul grupului terorist Hamas din Fâșia Gaza. Nicio încercare de dezmințire din partea organelor de securitate nu a ajutat. „Știrea” a făcut ocolul țării și e folosită zi și noapte de cei care încearcă „să bată șaua ca să priceapă iapa”, având în vedere că soția individului este o persoană marcantă în campania publică împotriva actualului guvern.

O persoană care a apărut ca martor al acuzării în procesul prim-ministrului Netanyahu a devenit „eroina” unui lanț de minciuni, printre care obținerea pe cale nelegitimă a locuinței.

Vechea glumă israeliană a rămas perfect actuală:

– Sora ta e prostituată!

– Dar nu am soră!

– Dovedește!!

În urmă cu aproape treizeci ani, un cunoscut jurist israelian, Prof. Yakov Neeman, a fost acuzat de mărturii frauduloase despre legăturile sale cu diverși oameni politici și avocați. Campania a început (coincidență?) imediat după numirea sa ca ministru al justiției. Neeman a fost obligat să-și dea imediat demisia și faptul că după de un an a fost achitat de tribunal nu a mai avut nicio importanță.

Deși președintele Trump se comportă și vorbește ca și cum Israelul ar fi o țară vasală, eu (încă!) nu îl consider israelian. Acuzațiile care i s-au adus în ultimii ani sunt pe cât de neîntemeiate, pe tot atât de virale. Doar câteva exemple:

– 2016: Acuzat de coordonare a campaniei electorale cu guvernul rus. Raportul Miller, care a verificat datele, nu a găsit nicio dovadă.

– 2019: Acuzat de abuz de putere și obstrucția activității Congresului. Achitat.

– 2021: După evenimentele din ianuarie în incinta și în afara Capitolului, acuzarea de incitare la insurecție a fost anulată de Senat.

Lista include și acuzații de hărțuire sexuală (multiplă!), fraude financiare etc., dar mă opresc aici. Totuși, nu mă pot abține de a aminti și alte câteva cazuri de politicieni acuzați de atitudini incorecte și / sau nelegale, toate anulate de organele respective:

– Silvio Berlusconi (Italia): achitat în procesul în care era acuzat de coruperea martorilor.

– Dominique Strauss-Kahn (Franța): acuzația de tentativă de viol a unei cameriste a fost retrasă din cauza lipsei de credibilitate a martorei.

Analiștii presupun că aceste încercări de a defăima și a păta trecutul unei persoane produc pagube electorale maxime, chiar dacă până la urmă instanțele judiciare nu găsesc dovezi pentru o condamnare. De cele mai multe ori, daunele dovedesc că încercarea „se merită” – procesele durează ani în șir, adesea costul apărării depășește posibilitățile financiare ale acuzatului și chiar dacă persoana e achitată, pata rămâne.

Am adus exemple din „lumea bună”, adică a celor care și-au construit de-a lungul timpului o patină de celebritate.

Nu vreau să mă răfuiesc aici cu organizațiile internaționale anti israeliene sau cu canalele de televiziune ca BBC care de aproape trei ani nu obosesc să caute exemple de intenție de genocid sau crime ale armatei israeliene în Fâșia Gaza, în războiul început cu masacrul din octombrie 2023. De fapt, lupta împotriva acestei campanii internaționale e de la bun început pierdută. Nimic nu poate opri valul de acuzații nefondate, de calomnii la adresa unei armate obligate să-și apere cetățenii și să prevină un nou măcel al populației civile.

Întrebarea cheie este ce poate face individul pentru a reduce procentul de fake news care inundă realitatea de zi cu zi. Mai nimic. Nu îi rămâne decât să fie ca Toma Necredinciosul și să pună sub semnul întrebării orice știre senzațională, acuzație nesprijinită de date clare, imagine care pare trucată sau analizată tendențios și, mai ales, acele „știri” care incită, care apelează în mod excesiv la capacitatea emotivă a cititorului. Restul rămâne în sarcina organizațiilor care se ocupă de verificarea știrilor și depistarea falsurilor.

(Un bun exemplu este cazul copilului Muhammad al-Durrah https://en.wikipedia.org/wiki/Killing_of_Muhammad_al-Durrah. Un filmuleț l-a surprins fiind ucis de focuri de armă. Învinuită a fost armata israeliană, dar e mult mai probabil că ucigașii au fost teroriști palestinieni, după unele păreri filmul a fost chiar trucat.)

Personal, nu cred că există o soluție care să reducă în mod semnificativ „ploaia” de minciuni, de dezinformare și de falsuri. În lumea noastră aproape totul e permis și nu se poate face mai nimic pentru a-i pedepsi pe cei care își bat joc de adevăr. În lumea în care demonstranții din Londra declară că Gaza se află la vest de Liban(!), minciuna stă cu cetățeanul la masă.

Da, ni se spune. și pe bună dreptate, că trebuie să privim realitatea cu ochii larg deschiși. Dar eu mă întreb: oare e de-ajuns? Și răspunsul meu e clar: wishful thinking.

Gabriel ben Meron