Unchiul meu, Rudi Karpelesz, nu a mai apucat Anul Nou Evreiesc 5783. S-a stins din viaţă în ultima zi a anului care tocmai se încheia. L-am întâlnit în iulie, în casa lui primitoare. Ne-a omenit cu bucate gustoase şi must din recolta de struguri proprie, am depănat amintiri şi am ţesut planuri. Urma să ne vedem în decembrie, de ziua lui, când ar fi împlinit 98 de ani. Era în formă fizică bună, trebăluia prin grădină, mintea îi era ageră şi simţul umorului neştirbit. Eram încredinţată că vom sărbători împreună şi centenarul… Nu a apucat să împlinească 100 de ani, dar a trăit aproape un veac. A avut parte de o viaţă lungă, plină de încercări, unele cumplit de grele, dar şi de multe bucurii. Pentru Rudi, meseria nu a fost doar o brăţară de aur, ci şi un colac de supravieţuire.

Rudi (Leopold) Karpelesz a fost singurul văr primar al mamei mele, din partea paternă, care a supravieţuit Holocaustului.

Născut în 1924 la Ditrău, al doilea din cei patru băieţi ai lui Aron şi Leah Karpelesz, a copilărit în oraşul Gheorgheni, într-o locuinţă modestă din colonia de muncitori forestieri Rubin. Tatăl său era muncitor, dar şi vânzător de ziare, iar mama (mătuşa mamei mele) era casnică. La mijlocul anilor 1930 familia s-a mutat la Târgu Mureş, unde erau mai multe posibilităţi ca băieţii să înveţe meserie. Rudi s-a calificat ca zugrav-vopsitor, dar se ocupa şi cu vânzarea ziarelor, pentru a-şi ajuta tatăl.

Viaţa modestă dar tihnită a familiei Karpelesz a durat până în 1940, când au intrat în vigoare legile rasiale. Fiul cel mai mare, Izsák, a fost înrolat în detaşamentul de muncă pentru evrei din armata maghiară[1], iar în mai 1944 părinţii şi cei trei băieţi – dintre care cel mic, Izidor, avea doar 14 ani – au fost deportaţi la Auschwitz.

Când ne-au coborât din vagon, soldaţii germani au poruncit ca bătrânii să se încoloneze separat, femeile separat, cei în stare să muncească şi să mărşăluiască 10 kilometri să se grupeze separat. Cei care nu ar fi fost în stare de această performanţă au fost selectaţi într-un grup aparte. Au spus că îi vor transporta cu maşinile şi apoi se vor reîntâlni cu familia. Frăţiorul meu, Izidor, a fost scos din rând. Un soldat care avea o bâtă a venit şi l-a luat spunând: „Tu nu vei putea merge zece kilometri, deci vei fi dus cu maşina!” Tata nu a vrut să-l lase singur pe copil. S-a dus la comisia formată din cinci-şase ofiţeri germani şi a început să le explice că suferă de câteva boli şi nici el nu poate merge pe jos 10 kilometri. Aceştia i-au ascultat argumentele şi i-au zis: „Nici tu nu poţi merge pe jos? Atunci du-te şi tu cu maşina!”… Nici prin gând nu mi-a trecut că îi ducea să-i execute. Speram să-i revăd… Pe mama am mai văzut-o o singură dată, în lagăr, la Auschwitz. Eu aveam o oarecare libertate de circulaţie şi am întâlnit-o pe mama. I-am dat o bucată de pâine, pe care o aveam la mine.”[2]

Rudi avea aproape douăzeci de ani, vârstă la care putea îndura foamea, frigul, epuizarea şi maltratările fizice. În acelaşi timp, practica o meserie necesară oriunde şi în orice condiţii. A trecut prin trei lagăre: Auschwitz, Magdeburg şi Buchenwald, muncind pe brânci, în condiţii inumane, nu numai la zugrăvit şi vopsit, ci şi la cărat piatră şi construit drumuri, dar a rezistat. A supravieţuit datorită norocului, dar şi tenacităţii şi curajului de a se ascunde pentru a evita înrolarea într-unul din marşurile morţii pornite din Buchenwald, în nebunia ultimelor convulsii din primăvara lui 1945.

„Cu circa o săptămână înainte de eliberare s-a anunţat ca evreii să se alinieze în faţa barăcii. În baracă erau şi deţinuţi ucraineni, polonezi şi de alte naţii. Pe noi, evreii, ne-au aşezat în rând, în faţa unei clădiri de piatră cu etaj. Au venit SS-iştii, ne-au numărat şi apoi ne-au mânat în afara lagărului. Eu am avut o presimţire rea. Am profitat de un moment de confuzie, am ieşit din rând şi m-am ascuns în pivniţa clădirii. În scurt timp am fost reperat de SS-iştii care m-au scos de acolo şi au început să mă bată şi să mă calce în picioare. Eu opuneam rezistenţă, nu mă lăsam târât de ei. Spre norocul meu s-a pornit să sune alarma de bombardamente şi ei s-au dus la adăposturi, lăsându-mă zăcând pe jos. Am reuşit să mă întorc în baraca mea şi acolo m-a ascuns un deţinut german. Am avut norocul să nu mă mai caute nimeni, după aceea”[3]

Rudi Karpelesz a fost eliberat la Buchenwald, în aprilie 1945, şi a revenit în Transilvania. Bănuia că părinţii şi fratele mezin au pierit în deportare, dar nutrea speranţa că ceilalţi doi fraţi mai trăiesc. Curând s-a dovedit că el era singurul supravieţuitor din familie. Fratele cel mare a murit în detaşamentul de muncă, iar cei doi fraţi mai mici s-a prăpădit în lagăr.

În primii ani de după revenire – asemeni părinţilor mei şi altor supravieţuitori cu vederi de stânga – Rudi s-a alăturat celor care construiau, cu speranţă în suflet, o societate nouă, bazată pe egalitate socială şi etnică. Dezamăgirea avea să vină curând, după o experienţă de doar câţiva ani.

M-am înscris în partid în 1945… Concepţiile mele erau apropiate de ideile pe care le propagau comuniştii: egalitatea dintre oameni, fără deosebire de naţionalitate şi confesiune, posibilitatea de a învăţa şi asigurarea unui loc de muncă pentru fiecare… Nu m-au dezamăgit ideile, ci conducătorii care una spuneau şi alta făceau. În 1951 am fost exclus din partid, pe motiv că am fost eliberat în zona occidentală (Lagărul de la Buchenwald a fost eliberat de americani), în consecinţă nu eram de încredere, eram bănuit că aş fi putut trăda idealurile comuniste. A fost prima mare dezamăgire… Atunci am revenit la meseria mea de zugrav vopsitor…[4]

Rudi Karpelesz a fost muncitor şi apoi tehnician în domeniul construcţiilor şi vopsitoriei industriale la mai multe întreprinderi din Târgu Mureş. S-a căsătorit din dragoste cu Bertuska, o tânără maghiară, şi s-a dovedit un tată de familie iubitor şi responsabil pentru soţia sa şi cele trei fiice: Anna, Eva şi Zsuzsa, care-l înconjurau cu afecţiune.

Aşa mi-l amintesc şi eu, încă de la prima întâlnire, din vara lui 1958, când ne-am oprit la Târgu Mureş, venind de la Sovata. Mama îmi povestise mult despre vărul ei primar Rudi, cu care a copilărit la Gheorgheni, şi a insistat să-l vizităm. Am dormit o noapte în casa de curând ridicată (din munca „în clacă” cu colegii meşteri constructori). Mi s-a întipărit în memorie imaginea lui Rudi sosind acasă de la lucru şi verişoarele mele (de şapte, cinci şi patru ani) alergând către el să-l îmbrăţişeze. Fiecare fetiţă a primit în dar pacheţele de bomboane colorate împachetate în celofan, sub formă de umbreluţă. Apoi Rudi s-a uitat la mine şi mi-a întins un pacheţel cu bomboane: „Ţi-am adus şi ţie!” Aveam şase ani, dar până atunci nu gustasem bomboane atât de frumoase!

Meseria de zugrav pe care a practicat-o cu sârguinţă şi dăruire (şi în timpul liber) i-a asigurat resursele materiale pentru a-şi întreţine fiicele la facultate (cea mare a absolvit Conservatorul, cea de a doua Stomatologia, iar cea de a treia Politehnica) şi să le ajute mai târziu, când au avut de înfruntat greutăţile vieţii. Cele două fiice mai mari s-au stabilit în Israel, iar Rudi – care a aobţinut şi cetăţenia israeliană – muncea şi acolo câteva luni pe an, pentru a le ajuta să-şi întemeieze existenţa în noua patrie.

Rudi Karpelesz a muncit cu drag şi cu râvnă, până la vârsta senectuţii.

În 2009 ziua de 11 Aprilie (data eliberării lagărului de la Buchenwald) a căzut în săptămâna de Pesach. Rudi Karpelesz a fost eliberat la Buchenwald împreună cu tatăl şi unchiul meu, precum şi cu alţi clujeni care organizau an de an întâlnirea foştilor buchenwaldişti[5]. De câteva ori, cu acest prilej, a venit la Cluj împreună cu soţia sa. În 2009 atât el, cât şi mama mea, erau văduvi. Mama l-a invitat să petreacă la noi sărbătoarea de Pesach. Rudi a acceptat cu o singură condiţie: să zugrăvească locuinţa mamei. Au urmat „tratative îndelungate” soldate cu un compromis: va zugrăvi numai holul şi bucătăria.

Mi-l amintesc pe Rudi plimbându-se prin hol fluierând, cocoţat pe scara dublă de zugrav. Mama îl privea cu admiraţie şi îngrijorare pe vărul ei care avea… 85 de ani! Evident că nu s-a limitat să zugrăvească pereţii, ci a vopsit şi uşile, cercevelele şi cuierul.

„Munca de zugrav era binevenită pentru situaţia mea materială, dar eu lucram cu drag, pentru că-mi plăcea să amestec vopsele şi lumea se bucura de munca mea. Peste tot eram primit ca în familie”  

De câte ori poposeam la Rudi Karpelesz, eram întâmpinaţi cu căldură de el, soţia sa, de fiice şi nepoate. Casa lor era mereu plină de larma nepoţilor. Cele patru nepoate şi doi nepoţi au locuit simultan sau pe rând la bunicii care i-au susţinut, cu generozitate şi necondiţionat, în diferitele etape ale vieţii, la fel cum le sprijiniseră şi pe fiicele lor. Musafirii primeau bucate gătite de Bertuska. Rudi îi servea cu must şi vin de producţie proprie, depozitat în pivniţa boltită, în care erau rânduite pe rafturi borcane cu zacuscă şi gem, sticle cu bulion, butelii cu ţuică şi damigene cu vin. Nu puteai pleca cu mâna goală. Rudi era întotdeauna prietenos şi vesel.  

L-am vizitat de câteva ori şi după ce mama mea a părăsit această lume (în noiembrie 2011), însă în cei aproape trei ani de pandemie nu ne-am întâlnit personal. Rudi trecuse de 95 de ani şi virusul coronei putea fi fatal pentru el.

Exact în această perioadă, fiica lui cea mare Anna (Hana Fodor), ieşită la pensie în Israel, s-a stabilit provizoriu în casa părintească, pentru a fi aproape de tatăl şi sora ei, Zsuzsa, dar şi pentru a lucra la traducerea în ebraică a cărţii mamei mele[6]. A fost o perioadă fastă şi pentru relaţia dintre Anna şi tatăl ei, care i-a depănat amintiri ce completau, în mod fericit, cele cuprinse în cartea mamei. Pe parcursul „şedinţelor noastre de lucru pe Zoom” am avut bucuria să-l revăd şi pe Rudi. Era în formă fizică şi psihică excelentă, zâmbitor şi prietenos, dornic să ne fie util.

Astfel, versiunea ebraică, apărută în iunie 2022, la editura Şcoala Ardeleană din Cluj (traducerea Hana Fodor şi Nirit Grün) îl are – într-un fel – coautor şi pe Rudi Karpelesz, vărul primar al mamei.

La sfârşitul lunii iulie am trecut pragul casei Karpelesz din Târgu Mureş, aducând exemplarele cuvenite din volumul proaspăt ieşit de sub tipar. Rudi l-a răsfoit şi a privit cu lacrimi în ochi fotografia în care era alături de mama mea…

A fost o zi minunată senină, frumoasă, împlinită. Am stat în jurul mesei îmbelşugate şi am ţesut planuri legate de lansarea cărţii în ţară şi, mai ales, în Israel. Ne-am despărţit cu promisiunea de a ne revedea neapărat, cel târziu în decembrie, de ziua lui Rudi, când ar fi împlinit 98 de ani. Eram încredinţaţi că ne vom revedea şi peste doi ani, la împlinirea unui secol de viaţă. Nu a fost să fie…

E greu să accepţi că nici supravieţuitorii – aceşti oameni căliţi de suferinţă care ne-au ocrotit pe noi, cei din generaţia G2, – nu trăiesc mereu…

Rudi Karpelesz a avut o viaţă lungă şi împlinită, în ciuda suferinţelor şi greutăţilor de care nu a fost cruţat. A avut bucuria de a-şi vedea nepoţii la casele lor şi de a-şi cunoaşte strănepoţii. A fost un om înţelept, bun, generos, în care te puteai încrede până în pânzele albe. Am învăţat de la el ce înseamnă iubirea necondiţionată şi ospitalitatea. Fie-i memoria binecuvântată!

Andrea Ghiţă

---

[1] În urma Celui de al Doilea Arbitraj de la Viena, oraşul Târgu Mureş, aflat în Transilvania de Nord, făcea parte din Ungaria horthistă.

[2] Traducere din depoziţia în limba maghiară a lui Leopold Karpelesz pentru sundaţia CENTROPA https://www.centropa.org/en/person/karpelesz-zsuzsa

[3]Ibidem

[4] Ibidem

[5] Despre acest obicei puteţi citi mai pe larg aici: https://acum.tv/articol/29994/

[6] Cartea Szurika, Éva lánya, apărută în limba maghiară, în 2006, la Editura Mega din Cluj, a cărei versiune română Surica, fiica Evei, a fost publicată în 2008, la Editura Hasefer. Despre proiectul traducerii ei în ebraică puteţi citi aici: https://baabel.ro/2019/03/cartea-mamei-mele-si-destinul-ei/