Cu cine semeni dumneata? - REVISTA BAABEL

Vizualizari: 9

Număr vizualizări 9 ori

Trebuie să recunosc că am ajuns la vârsta la care, în plimbările zilnice prin Clujul meu, oraşul în care trăiesc de când mă ştiu, întâlnesc tot mai puţini cunoscuţi. Spaţiul e „cotropit” de mulţi tineri grăbiţi (şi gălăgioşi), de familii cu copii frumoşi (şi neastâmpăraţi), de adulţi bine îmbrăcaţi, cu fizionomii străine, dar şi de străini vorbitori de felurite limbi. Arareori îmi iese în cale o persoană cunoscută. Fie că am fost colegi (la şcoală, la facultate sau unul dintre locurile de muncă) vecini (în cele câteva locuri unde am stat) sau cunoştinţe întâmplătoare din vremurile „noastre”, sentimentul e acelaşi: ne bucurăm de faptul că ne revedem şi ne… recunoaştem. De altfel, nu e atât de dificil să intuieşti potenţialii cunoscuţi: îndeobşte sunt cărunţi, merg mai agale, au încălţări comode (sketchers sau sneakers), femeile poartă poşeta în bandulieră (să nu le apese umărul). Problema mai dificilă este să-i recunoşti, mai ales dacă nu i-ai văzut de multă vreme sau nu mai arată (aproape… deloc) ca pe timpuri. În aceste momente de dilemă, gândul mă duce către… Iphone-ul meu.

Chiar dacă are deja aproape un an vechime, nu încetez să mă minunez ori de câte ori văd că porneşte de îndată ce „mă vede”, chiar dacă port ochelari de soare sau… mască. Funcţionarea modelului anterior, pe care îl porneam apăsându-mi degetul mare sau cel arătător pe butonul de recunoaştere, era mult mai uşor de înţeles, întrucât amprenta e unică şi e firesc să fiu identificată cu ea, dar modelul acesta, care aplică principiul recunoaşterii faciale, nu conteneşte să mă uimească. E suficient să mă uit la el (sau el la mine?) şi mă identifică într-o clipită. Pe de o parte îmi confirmă unicitatea, iar pe de alta îmi dovedeşte (de fiecare dată) inteligenţa lui… artificială, imbatabilă.

Pe ce se bazează ea? Pe culegerea unor repere anatomice, mai exact a zeci sau chiar sute de puncte de referinţă. De pildă: colţurile ochilor, vârful nasului, conturul buzelor, forma bărbiei, linia maxilarului, precum şi distanţele dintre diferitele puncte, despre care se ştie că rămân relativ stabile la fiecare persoană. De obicei telefonul nu păstrează fotografia, mai ales că înregistrarea datelor se face din mai multe poziţii, ci calculează un vector. numit uneori face embedding, asociat cu un şir de valori (sute sau chiar mii de numere) care reprezintă semnătura acelei feţe.

Când ridici telefonul pentru a-l debloca, videocamera captează imaginea feţei, creează vectorul şi îl compară cu cel memorat. Culmea este că nu „caută” identitatea vectorului calculat cu cel deja existent, ci o asemănare statistică suficient de mare pentru a „conchide” că e vorba de persoana autorizată. Modelul e conceput în aşa fel încât poate recunoaşte şi o faţă „îmbătrânită”, pe baza aşa-numitei tehnologii age-invariant recognition, identificând structura profundă a feţei şi ignorând barba, ochelarii, ridurile, machiajul, schimbarea coafurii. Se spune că un smartphone performant poate să-şi recunoască proprietarul şi după opt ani – un răstimp matusalemic pentru vârsta unui telefon inteligent, dar nu şi pentru un om.

Ce n-aş da să am şi eu abilitatea Iphone-ului meu şi să recunosc oamenii care îmi par cunoscuţi. Procesul meu de recunoaştere facială e mult mai îndelungat şi ezitant şi adesea funcţionează cu întârziere. Iată o întâmplare relevantă în acest sens.

Acum câţiva ani filmam la un eveniment al comunităţii armeneşti şi, cu puţin înainte de începere, a apărut în sală o doamnă brunetă, bine făcută, care ne-a salutat zâmbitoare şi ne-a îmbiat cu prăjituri aromate (tipic armeneşti) pe care le aducea într-o tavă mare. De la bun început, atât alura, cât şi zâmbetul mi se păreau foarte cunoscute. Oare de unde? A pus tava pe masă, s-a întors către noi, ne-a aruncat o privire prietenoasă şi s-a prezentat: „Sunt Ana, secretara uniunii armenilor din Cluj”. M-am prezentat şi eu, am dat mâna, dar nu a schiţat niciun gest că m-ar cunoaşte. Şi totuşi, atât ochii ei mari şi căprui cu căutătura luminoasă, cât şi surâsul sincer, mi se păreau foarte, foarte cunoscute, dar nu ştiam de unde s-o iau şi treaba asta nu-mi dădea pace. Nu am apucat să discutăm, fiecare şi-a văzut de ceea ce avea de făcut. După eveniment, timp de câteva zile am încercat s-o identific pe „necunoscuta-recunoscută” după metoda mea: mi-am imaginat-o îmbrăcată în diferite halate de medic, vânzătoare, profesoară, şi am încadrat-o în diferite ambianţe, dar în zadar. Abia mult mai târziu, când ne-am reîntâlnit la un alt eveniment armenesc şi am conversat ceva mai mult, am aflat unde locuise în copilărie şi mi-am dat seama brusc, fără niciun dubiu:

– Ştiu de unde te cunosc. Erai iubita lui M. C. din clasa a VI-a!

– Într-adevăr, în copilărie am fost vecină cu el… Tu mă cunoşti, dar cum de eu nu te cunosc?

– Păi niciodată nu am făcut cunoştinţă – am lămurit-o eu.

O văzusem o singură dată în viaţă, în urmă cu peste o jumătate de veac(!), dar se pare că faţa ei mi se imprimase foarte adânc în memorie. Şi nu e de mirare, pentru că era „rivala mea”.

Se întâmpla în clasa a VI-a, când eram îndrăgostită lulea de un coleg, dar el nu-mi dădea prea multă atenţie. Prin intermediul unei colege “atotştiutoare” am aflat că nu aveam şanse de reciprocitate, pentru că băiatul cu pricina iubea o fată din vecini care – culmea – era mai mică decât noi. Eram teribil de curioasă să văd cum poate arăta cea care cucerise inima „lui” şi am rugat-o pe colega mea să mi-o arate. Ne-am plimbat aproape zilnic pe strada pe care locuiau „cei doi” şi, până la urmă, am avut ocazia s-o zăresc pe „puştoaică” şi a trebuit să recunosc că, deşi era mai bondoacă decât mine, era tare drăgălaşă. Avea nişte ochi mari, căprui, o privire luminoasă şi un zâmbet larg, cuceritor. Era cât se poate de limpede că nu mă puteam compara cu ea! M-am resemnat cu greu, dar (după cum avea să se dovedească după decenii) nu am putut să şterg din minte chipul primei mele rivale.

Cele relatate adeveresc diferenţele esenţiale dintre mecanismele recunoaşterii faciale digitale şi umane. Potrivit documentării mele succinte, dacă sistemul digital compară parametri matematici, creierul uman recunoaşte configuraţia globală a feţei, adică procesează holistic. Aşa se explică faptul că putem identifica o cunoştinţă într-o fracţiune de secundă, chiar dacă o vedem doar din profil sau într-o lumină slabă. Creierul are regiuni specializate pentru recunoaşterea feţelor, cel mai cunoscut fiind girusul fusiform, situat în lobul temporal inferior, însă nu există un singur centru al recunoaşterii, ci o adevărată reţea.

Un rol esenţial joacă şi memoria umană. Calculatorul compară modele, în timp ce creierul caută amintiri. Când vedem o persoană, nu se activează doar reprezentarea chipului ei, ci şi amintirile asociate: locul unde am văzut-o şi împrejurările întâlnirii, modul în care vorbea, ce emoţii ne-a provocat.

Creierul, spre deosebire de computer, poate confunda oamenii între ei şi paria pe o identitate greşită, mai ales dacă are anumite „aşteptări” (bune sau rele) după care se ghidează…

Acum mai mulţi ani, o cunoştinţă (mare clevetitoare) i-a atras atenţia mamei mele că l-a văzut de mai multe ori pe nepotul ei (adică fiul meu) umblând pe două cărări prin cartier. Mama i-a explicat răbdătoare că greşea, că nepotul ei n-a pus şi nu pune gura pe alcool şi că precis e altcineva care seamănă cu el. Totuşi, femeia respectivă a insistat, revenind asupra subiectului, astfel încât şi mama mea (fie-i memoria binecuvântată) era să intre la idei. M-a pus la curent şi pe mine, iar eu, la rându-mi, am asigurat-o că fiul meu nu pune gura pe alcool. Tipa în cauză continua să insinueze că l-a văzut cu ochii ei, pe fiul meu, împleticindu-se pe malul Someşului. Mama începuse să fie suspicioasă şi nici eu nu mai ştiam ce să cred, până într-o zi când am văzut şi eu, cu ochii mei, în cartierul nostru, un tânăr care semăna izbitor cu fiul meu şi într-adevăr era în stare de ebrietate. Mă tem că nici această mărturie nu a convins-o pe bârfitoare, dar gura lumii e slobodă!

De curând am citit că natura lucrează cu un număr limitat de variante anatomice, astfel încât uneori două persoane fără nicio legătură de rudenie pot semăna uimitor de mult. Deci oricând putem avea impresia că cineva seamănă cu altcineva şi, pe bună dreptate, putem să punem întrebarea dintr-un şlagăr vechi pe care poate îl cunoaşteţi: