Într-un sertar cu mărunțișuri mi-am regăsit – fără să caut dinadins – primul pașaport, modelul verde, eliberat în mai 1990. Nu-mi mai amintesc dacă am stat la coadă ca să-l obțin, dar probabil că am stat. Memoria n-a reținut asta poate pentru că la începutul anilor 90 trebuia să stai la coadă cam peste tot: cele mai crunte cozi de care-mi amintesc au fost cele la blugi. Un magazin proaspăt privatizat din Brăila aducea marfă din Turcia și știu că m-am plimbat cu Mama prin fața vitrinei vreo trei zile, până am putut intra și mi-am cumpărat, pe fugă și pe neprobate, o fustă de blugi cu volane de dantelă.

Dar să revin la pașaport. M-am dus împreună cu Mama și cu Tata să ni-l facem. Ei visau pe atunci la o călătorie în fosta Iugoslavie, pe care însă n-au apucat să o facă niciodată.

Eu am putut să-l folosesc pe al meu abia în august 1995. Prima mea călătorie în străinătate a fost la Budapesta. Pentru o excursie de cinci zile, am primit de la părinți 100 de dolari, bani de buzunar. Îi cumpărasem împreună cu Mama de la singura casă de schimb valutar care funcționa pe atunci în oraș, în sediul fostului shop de la parterul hotelului partidului. Am cumpărat 100 de dolari și două cutii de Coca Cola. Primele pe care le-am băut vreodată.

Drumul de la Cluj la Budapesta a fost lung și obositor, într-un microbuz cam vechi și cam uzat, cu arcuri slabe care scârțâiau îndurerate la fiecare groapă. La vamă am avut emoții mari, deși n-aveam nimic de ascuns sau de declarat. O frică de care probabil n-o să scap niciodată, după copilăria și adolescența petrecute într-un regim totalitar. Uniformele mă fac și astăzi să tresar, iar la granițe devin întotdeauna neliniștită, așteptând mereu să mi se găsească hibe absurde și să fiu trimisă înapoi. N-am pățit niciodată așa ceva, însă spaima rămâne, oricât de multe călătorii în străinătate am făcut de atunci.

La Budapesta era o căldură greu de suportat chiar și pentru o fată obișnuită cu aerul fierbinte al Bărăganului. Dar m-am încăpățânat să umblu pe străzi de dimineața până seara, sfidând canicula și având ambiția ridicolă și copilărească de a vedea cât mai mult dintr-un oraș pe care n-am mai avut de atunci ocazia să-l cutreier pe îndelete.

Și pentru că habar nu aveam cum să-mi administrez banii, am cheltuit aproape jumătate din ei în prima zi, intrând în cea dintâi librărie care mi-a ieșit în cale. Dar ce dicționar mi-am cumpărat! Mare, roșu, explicativ al limbii engleze, cu foi subțiri și ilustrații delicate, mirosind a tuș și parcă, ușor, a parfum.

Mi-am mai permis o înghețată uriașă pe Váci utca[1] și mi-am cumpărat hamburgeri cu cartofi prăjiți de la McDonald’s.

Am silabisit primele cuvinte ungurești: utca, tér, fagylalt, könyv[2].

Și m-am îndrăgostit, din nou, de Dunăre. Atât de tare m-am bucurat s-o regăsesc acolo, că-mi venea să opresc oamenii pe stradă și să le spun că e în multe feluri și a mea.

Dunărea cu care crescusem și pe care o consider parte din mine era la Budapesta parcă mai maiestuoasă.

Malurile sălbatice de acasă deveniseră acolo zone elegante de promenadă. Lipseau bărcile pescarilor lipoveni, pescărușii, șlepurile grele care se scurgeau încet spre mare, acolo era străbătută de ambarcațiuni elegante și de șalupe rapide pentru turiști.

Am traversat-o în fiecare zi pe Lánchíd[3] și m-am oprit la mijlocul ei s-o privesc. Și toate acele poduri elegante erau ca niște podoabe care o făceau să fie și mai frumoasă, dar rămânea în feluri tainice a mea. Era ca un prieten tăcut și discret care mă făcea să nu mă simt străină în marele oraș. Cu același miros de stuf și baltă și cu aceeași culoare care se armoniza mereu cu starea mea de spirit. Tristă și cenușie, sau veselă și clipocind, continuând cu naturalețe dialogul pe care îl aveam atunci când îmi începeam fiecare zi privind-o de la geam.

Am căutat și regăsit de atunci de multe ori Dunărea în călătoriile mele. La Viena, în Serbia sau în Munții Pădurea Neagră, unde m-am dus special ca să-i văd izvoarele. Și unde m-am înduioșat teribil descoperind cât e de mică și îngustă, încât aș fi putut să trec de pe un mal pe altul făcând doar o ușoară săritură.  

Dar prima mea călătorie la Budapesta a strâns parcă și mai tare legătura mea cu Dunărea. Și ori de câte ori o întâlnesc, o simt aproape, dragă și familiară, de parcă și ea m-ar recunoaște și m-ar îmbrățișa.

Doina Gecse-Borgovan

---

[1] principala stradă comercială din Budapesta

[2] stradă, piață, înghețată, carte.

[3] Podul cu lanțuri, denumit oficial Széchenyi