Declar din capul locului că nu e vorba de însemnări de călătorie, pentru că niciodată nu am ajuns la Pojejena deşi, la un moment dat, credeam că voi locui acolo un răstimp mai mult sau mai puţin îndelungat.

Repartizarea în producţie

Lista posturilor pentru absolvenţii Facultăţii de Fizică a fost afişată în luna iulie, la scurt timp după încheierea examenului de licenţă. Când am aflat ştirea, eram tocmai la nunta unei bune prietene, la restaurantul Casei Universitarilor, aflat la o aruncătură de băţ de sediul central al universităţii. Am părăsit petrecerea şi am urcat în goană cele două etaje, până la afişierul decanatului, ca să vedem „oferta” şi să estimăm şansele noastre de a „apuca” amândoi acelaşi oraş sau localităţi apropiate.

Eram colegi de promoţie, la aceeaşi facultate, dar la specializări diferite, astfel încât faptul că eram căsătoriţi şi aveam un copilaş nu ne ajuta aproape deloc, chiar dacă noile criterii ale repartizării în producţie îi favorizau pe absolvenţii căsătoriţi.

Dacă ani de zile repartizarea absolvenţilor din învăţământul superior se făcuse în funcţie de rezultatele la învăţătură, potrivit noului act normativ (Decretul nr. 54/30 mai 1975) „Repartizarea absolvenţilor se efectuează pe baza rezultatelor obţinute la învăţătură, precum şi ţinînd seama de unele criterii de ordin social, potrivit prevederilor prezentului decret”. Erau o mulţime de „criterii de ordin social”, precum: domiciliul stabil (buletinul) care-ţi oferea prioritate la ocuparea posturilor din oraşul de reşedinţă, căsătoria (dacă doi colegi erau căsătoriţi, cel cu media mai mare „îl trăgea după el pe cel cu media mai mică”) şi alte multe prevederi care răsturnau criteriile profesionale şi introduceau o mulţime de variabile[1]. Practic era aproape imposibil de prevăzut şansele cuiva de a obţine postul dorit, mai ales că repartizarea se făcea pe ţară (absolvenţi de Fizică din Bucureşti, Cluj, Iaşi şi Timişoara).

Noi absolvisem aşa-numita „secţie de cercetare şi învăţământ superior” cu durata de cinci ani, dar nu puteam ocupa posturi în cercetare sau la facultate, decât după trei ani de stagiu pe postul obţinut prin repartizarea în producţie. În principiu se asigurau posturi de fizician în diferite unităţi de producţie “de pe tot cuprinsul patriei”, însă dacă oferta era mai mică decât numărul absolvenţilor, aceştia puteau opta pentru posturile din învăţământul preuniversitar scoase pentru absolvenii secţiei didactice.

Secţia de cercetare avea patru specializări (Fizica Atomică, Fizica Corpului Solid, Fizica Electronică şi Electroradiofizica). La primele două erau câte şapte absolvenţi, la celelalte secţii erau trei, respectiv patru absolvenţi. Unele dintre secţii se regăseau şi la facultăţile de fizică din celelalte centre universitare.

Am studiat cu înfrigurare listele cu posturi pentru specialităţile noastre. La specializarea soţului meu erau două posturi de fizician în Cluj şi mai erau şi două posturi didactice în Cluj. El având medie mare şi buletin de Cluj, avea toate şansele să ia unul din cele patru posturi.

Problema era la specializarea mea, unde nu exista niciun post în Cluj, cel mai apropiat fiind la… Miercurea Ciuc. Celelalte erau împrăştiate prin ţară, de la Urziceni şi până la Orşova. Opţiunea pentru învăţământ era exclusă, întrucât existau şase posturi în producţie pentru şapte absolvenţi şi ştiam sigur că şeful nostru de promoţie dorea un post de profesor într-un oraş mare.  

Soţul meu a studiat cu atenţie lista posturilor şi apoi a citit cu glas tare: Direcţia Drumuri Poduri Timişoara, Secţia de reparaţii drumuri Orşova, Staţia de mixturi asfaltice Pojejena. Apoi mi-a spus: „Iată postul pe care trebuie să-l ceri”. „Cum să mă duc la Orşova? E foarte departe! Şi apoi ce voi face la o staţie de mixturi asfaltice?!” – am protestat eu. „Ai pus punctul pe i. Ce poate face un fizician acolo? Probabil nici nu au nevoie de vreun fizician, deci e aproape sigur că îţi vor da negaţia”[2] a conchis soţul meu.

Am ales Pojejena…

Repartizarea a avut loc peste vreo două zile. Acţiunea era coordonată de o comisie centrală din minister aflată în „teleconferinţă” cu comisiile locale de la facultăţile de fizică din ţară. Absolventul era strigat pe nume în funcţie de ierarhia de pe lista finală, alegea postul şi dacă nimeni nu-l contesta, primea pe loc ordinul de repartiţie. Am intrat şi am ales, cu o voce ezitantă (mi-am jucat cartea, dar putea fi necâştigătoare), postul de fizician de la Pojejena. Decanul nostru a rămas mut de uimire, iar coordonatorul de la Bucureşti m-a întrebat: „Sunteţi sigură că acest post îl doriţi?!”, iar eu am confirmat. „Atunci completaţi Ordinul de Repartiţie nr.3: Direcţia Drumuri Poduri Timişoara, Secţia de reparaţii Orşova, Staţia de mixturi asfaltice Pojejena. Potrivit legii, peste o lună trebuie să vă prezentaţi la post”.

La sfârşitul zilei amândoi obţinuserăm ceea ce ne propuseserăm. Soţul meu a fost repartizat pe un post de profesor la un liceu industrial din Cluj, iar eu pe postul de fizician (specializarea Fizica Corpului Solid) la Staţia de mixturi asfaltice de la Pojejena.

Întrebarea era cum aveam să ne continuăm viaţa de familie după aceste decizii. Cunoşteam destule cazuri în care după repartizare, soţii ajungeau în localităţi situate la mari depărtări şi începeau demersurile îndelungate (bazate pe pile şi relaţii) pentru obţinerea detaşărilor şi prelungirii periodice a acestora. Cine nu reuşea trebuia să rămână în capătul său de ţară, trei (sau mai mulţi) ani de zile, până la ivirea unui eventual concurs sau transfer.

Cum pot să plec de la Pojejena?!

Aproape toţi absolvenţii erau într-un fel sau altul victimele repartizării centralizate şi, privind retrospectiv, înclin să cred că sus-menţionatul Decret din 1975 încerca să remedieze într-un fel situaţia, prin priorităţile acordate în funcţie de domiciliu şi căsătorie, care însă îi dezavantajau pe cei care învăţaseră mai bine, dar nu aveau familie.

Câteva zile m-am distrat, tachinându-l pe soţul meu că dacă nu îmi face pe plac „mă duc la post, la Pojejena”. Între timp m-am lămurit de pe hartă că localitatea se afla pe malul Dunării, în apropiere de Moldova Nouă, adică „suficient de departe” pentru a obţine schimbul de repartiţie pentru apropierea de familie.

Schimbul de repartiţie era o procedură prin care Ministerul Învăţământului anula ordinul iniţial de repartiţie şi emitea unul nou dacă erau îndeplinite două condiţii: absolventul nu era necesar în postul repartizat (adică obţinea negaţia) şi găsea un alt loc de muncă, unde era nevoie de el, şi i se elibera un document oficial că urma să fie angajat. Această procedură se putea face într-un timp limitat şi chiar dacă obţineai negaţia, respectiv acceptul, trebuia să aduci argumente solide în favoarea schimbului de repartiţie.

Argumentele existau: aveam soţ şi copil mic la Cluj, absolvisem cu o medie mare, iar Pojejena era departe, suficient de departe de oraşul unde domiciliam. De-acum trebuia să găsesc un post în Cluj şi abia apoi să mă duc să cer negaţia de la Pojejena.

Postul l-am găsit printr-o întâmplare (aproape incredibil de) fericită. După cum scriam într-un articol anterior (Eu şi Fizica https://baabel.ro/2023/01/fizica/), în cadrul lucrării de licenţă am pus la punct un pachet de programe pentru determinările cristaline[3]. Singurul loc unde puteam rula programele era calculatorul Felix C 256[4] de la Centrul Teritorial de Calcul Electronic Cluj. Am colaborat cu câţiva programatori excelenţi de acolo şi am avut prilejul să-l cunosc şi pe directorul Vasile Peteanu, un om extraordinar[5]. Când m-am dus să-mi iau cutiile cu cartele şi documentaţia care rămăsese la „Centru”,m-am întâlnit pe scări cu directorul care m-a întrebat unde am fost repartizată. I-am povestit despre Pojejena şi de posibilitatea unui schimb de repartiţie dacă…  Bossul (aşa îi spuneau toţi „centriştii”) mi-a zâmbit şi mi-a spus. „Consideră problema rezolvată. Îţi dau eu acceptul, fiindcă avem nevoie de o fată isteaţă ca tine!”.

De-acum trebuia obţinută negaţia de la Pojejena. Mai exact, de la Direcţia Drumuri Poduri Timişoara, în a cărei subordonare se afla Secţia de reparaţii drumuri Orşova, respectiv Staţia de mixturi asfaltice Pojejena. Aici lucrurile au mers neaşteptat de simplu. L-am rugat pe unchiul meu, care pe atunci era director la Regionala CFR Cluj (din acelaşi minister cu „drumurile şi podurile”), să tatoneze terenul. Mi-a relatat că cei de acolo au fost de-a dreptul încântaţi că nu voiam să ocup postul şi erau dispuşi să emită negaţia în cel mai scurt timp. Curând s-a dovedit că postul de fizician de la Staţia de mixturi asfaltice de la Pojejena nici nu exista. Nici Secţia de reparaţii drumuri Orşova nu avea în schemă vreun post de fizician. Postul era, de fapt, la Timişoara, în cadrul Direcţiei de Drumuri şi Poduri. Un renghi al sorţii a făcut ca eu să aleg tocmai acest post, ticluit în aşa fel încât să nu tenteze pe nimeni, şi să-l suflu de sub nasul „omului lor”.

Nici la schimbul de repartiţie nu am întâmpinat nicio piedică, astfel încât la 1 august m-am prezentat cu noul ordin de repartiţie, pentru a ocupa postul de programator la Centrul Teritorial de Calcul Electronic Cluj.

Ce ştiţi despre Pojejena?

Curând am fost trimisă la un curs post-universitar de informatică, unde am avut doi colegi din Moldova Nouă. I-am întrebat despre Pojejena. Mi-au spus că era un sat de oameni înstăriţi care profitau din plin de micul trafic de călători în zona de frontieră cu Iugoslavia[6]. Le vindeau sârbilor sare pentru animale, deficitară în Iugoslavia, şi cumpărau carpete pe care le aduceau în România. „Pe un kilogram de sare cumpărat cu 25 de bani, poţi cere chiar şi 5 dinari, iar cu 100 de dinari iei o carpetă cu cadâne, pe care aici o vinzi cu 500 de lei. Iată ce ai ratat că nu te-ai dus să lucrezi la Pojejena! Îţi ridicai o casă frumoasă şi îţi luai maşină în câţiva ani.” Nu am verificat profitabilitatea comerţului cu sare şi carpete cu cadâne, dar de câteva ori în viaţă, mai ales în momentele în care nu o duceam prea bine cu banii, i-am spus soţului meu: „Ce bine era dacă aş fi rămas la Pojejena!”. „Dar postul de la Pojejena nici nu exista” – mă aducea el cu picioarele pe pământ.

Aşa s-a făcut că nu am ajuns niciodată la Pojejena care fusese „suficient de departe” pentru a obţine schimbul de repartiţie. De-abia de o vreme încoace, căutând pe Internet, am aflat că este cea mai importantă comună din Clisura Dunării. Vechimea ei se pierde în negura vremurilor, iar numele i se trage de la un pârjol (pojejeno) care mistuise casele de odinioară. Am mai aflat că împrejurimile ei sunt foarte pitoreşti, că acolo hălăduiesc felurite păsări de uscat (prepeliţe, prigorii şi fazani) şi de apă (stârcul, egreta şi cormoranul), Dunărea (lată de un kilometru) e la o aruncătură de băţ, fiind loc desăvârşit pentru pescuit sturioni.

Sper să ajung cât mai curând la Pojejena şi să public însemnările de călătorie.

Andrea Ghiţă

---

[1] https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/19892

[2] Document prin care întreprinderea certifica faptul că nu are nevoie de absolventul repartizat

[3] Pachetul de programe fusese primit de Laboratorul de Raze X al Institutului de Izotopi Stabili. Ele trebuiau descifrate şi implementate.

[4] https://ro.wikipedia.org/wiki/Felix_C

[5] https://www.stiridecluj.ro/social/a-murit-vasile-peteanu-unul-dintre-primii-informaticieni-ai-clujului-a-fost-unul-dintre-fondatorii-liceului-de-informatica-din-cluj

[6] https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/21495