Duminică, la Teatrul Național din Cluj, am fost așa de aproape de Mario Vargas Llosa, încât dacă întindeam mâna un pic mai mult, mai c-aș fi putut să-l ating. N-aș fi îndrăznit s-o fac, oricum. Nu poți pipăi, pur și simplu, un idol! De duminică, zâmbesc într-una. Aşa de copleşitoare a fost bucuria din sala teatrului, uriaşa energie pozitivă declanşată de toţi oamenii ăia veniţi acolo din drag de literatură şi care au plecat acasă fermecaţi de O mie şi una de nopţi citite chiar de autor în spaniolă. 

Anul 1993 a fost pentru mine cel al descoperirilor fundamentale în materie de lectură. După câteva luni de studenție, mă obișnuisem cu depărtarea de casă și începeam să-mi croiesc un stil de viață la distanță de ai mei.

Habar n-aveam ce vreau să fac în mai departe și, sincer, nici nu mă interesa.

Un veac de singurătate l-am citit pe nerăsuflate în patul meu ponosit din camera 40, cămin 6, Hașdeu. Avea plasa lăsată rău, o saltea din care ieșea lâna pe ici pe acolo, dar mă simțeam în el ca-ntr-o covată moale și caldă.

Am citit cartea într-o zi și jumătate, înfășurată în pătura roșie, chinezească, primită cadou de la mătușă-mea.

Imediat după, mi-a căzut în mână Llosa. Elogiu mamei vitrege. Am ras-o într-o oră, cred. O găsisem la un anticariat de pe Piezişă. O am și acum. Ponosită, cu copertă roz, tipărită pe o hârtie gălbuie și grosolană.

După asta a început dilema care m-a chinuit ani de zile: pe cine iubesc mai mult? Pe Llosa sau pe Marquez?

Au urmat luni în care am trăit într-un fel de tunel. (Poate din cauza Tunelului lui Ernesto Sabato )

Ziua mă canoneam cu cronicarii moldoveni, cu Antim Ivireanul, cu Dosoftei și cu Beowulf. Clădirea întunecată de la filo îmi dădea fiori, la fel sălile reci de bibliotecă și listele lungi de bibliografie obligatorie și indigestă.

Ajunsesem să trăiesc un soi de dedublare. Bănuiesc că aveam un aer somnambulic. Visam numai să ajung odată în cămin, să se facă seară, să mă înfășor în pătura mea roșie de lână aspră și să citesc. Făcusem o adevărată obsesie pentru sud-americani. Numele de pe copertă era de ajuns să mă facă să descopăr genialitatea în fiecare pagină.

De fapt, eram vreo cinci sau șase mistuiți de aceeași pasiune. Răscoleam anticariatele, umblam prin librării, ne rugam de bibliotecare să ne mai lase cartea vreo două zile. Ne certam cu furie între noi. Nu ți-a plăcut Orașul și câinii???? Pffff!! Ești prost grămadă, auzi???

Daaa, bibliotecarele studenției mele. Cele de la filo și de la BCU. Adevărate zeițe, la mila cărora te aflai permanent. Trebuia să zâmbești mult și linguşitor, să întrebi dacă poți să fii de ajutor cumva, să stai la povești. Pe scurt, să te împrietenești, să le găsești breșa din armura de indiferență și acreală. Așa mai aveai șansa să-ți împrumute peste noapte o carte care să găsea doar într-un exemplar. Cu jurământul, niciodată încălcat, ca a două zi la opt fără cinci fix să fii cu ea înapoi. Altfel, te pășteau sălile de lectură, în care și vara trebuia să-ți iei un pulovăraș pe tine ca să nu mori de frig.

Cam așa mi s-au scurs primii doi-trei ani de studenție.

Tot timpul cu somn pe apucate, mereu în urmă la lista lecturilor obligatorii, permanent în discuții aprinse despre cel mai recent roman sud-american care-ți căzuse în mână.

Și se împlinesc 20 de ani de atunci.

20 de ani despre care duminică, la Teatrul Național, am avut senziaţia că nici n-au existat. Am fost așa de aproape de Mario Vargas Llosa, încât dacă întindeam mâna un pic mai mult, mai c-aș fi putut să-l ating. N-aș fi îndrăznit s-o fac, oricum. Nu poți pipăi, pur și simplu, un idol!

Și parcă iar am intrat în tunelul din studenție. De duminică, zâmbesc într-una. Aşa de copleşitoare a fost bucuria din sala teatrului, uriaşa energie pozitivă declanşată de toţi oamenii ăia veniţi acolo din drag de literatură şi care au plecat acasă fermecaţi de O mie şi una de nopţi citite chiar de autor în spaniolă.

Dacă mă întrebaţi acum, pot să jur că pe Llosa îl iubesc mai tare.

Bine, dacă vine și Marquez la Cluj o să mai văd eu …

Şi-mi drămuiesc bucuria, să-mi ajungă cât mai mult. Aşa că o să recitesc Războiul sfârşitului lumii. Sau poate Conversaţie la catedrală. Sau Lituma în Anzi. Nu ştiu, mă mai hotărăsc…