Adesea scriu despre Ierusalimul de altă-dată, dar acum aș dori să prezint o filă din istoria orașului Tel Aviv.  Întâmplarea a făcut că un coleg al soțului meu să vină în Israel și să stea câteva zile la Tel Aviv – un pretext cât se poate de nimerit să dăm o raită și să îl vizităm.  Până când cei doi au avut niște discuții de specialitate, eu m-am plimbat prin holul hotelului – și nu m-am plictisit deloc.  Așa un hotel n-am mai pomenit!  E un adevărat muzeu.  Este vorba de hotelul Cinema din Piața Dizengoff.

Locul însuși are în ochii mei un farmec aparte.  Am mai scris despre Piața Dizengoff  https://baabel.ro/2022/06/arhitectura/  Este, cred, singura piață din lume construită în întregime în stil Bauhaus și formează un tot unitar.  Una din clădirile care o înconjoară este hotelul Cinema.  Ea adăpostea cel mai elegant cinematograf din Tel Avivul anilor 1940: Cinema Esther.  Nemaifiind rentabil, cinematograful a fost închis în 1992.  Actualul proprietar, Danny Goldsmith, a moștenit clădirea de la bunicii săi.  El a renovat-o și a reamenajat-o ca hotel.  Iar reamenajarea este genială: foaierul cinematografului a fost păstrat practic intact, mobilat în stilul epocii (chiar dacă mobilierul e nou, imitația e foarte convingătoare), fostul bufet a devenit recepția hotelului…  Și pentru a desăvârși impresia de cinematograf, în hol, pe perete, se află un ecran unde rulează fragmente din filme vechi și după cea mai bună tradiție americană, spectatorii sunt tratați cu popcorn.  Dar, mai ales, în acest spațiu proprietarul a creat o expoziție impresionantă: un vechi proiector, aparate de filmat, role de film cât roata carului, afișe, bilete, reclame, fotografii de familie – o adevărată comoară!  Vă invit să-l vizităm împreună.  https://www.atlas.co.il/en/our-hotels/hotels-in-tel-aviv/cinema-hotel-tel-aviv/#block-gallery  (Dând click acolo unde scrie „360”, vă veți putea bucura de un adevărat tur virtual.) 

Întemeietorii cinematografului, Esther și Moshe Nethanel, erau originari din Aden. (Port în Yemen, nu departe de strâmtoarea Bab el Mandeb, între Marea Roșie și Oceanul Indian.  Fiind de o mare importanță strategică, a fost colonie / protectorat britanic din 1839 până în 1967.)  Esther aparținea familiei Menachem Moshe, familie care a dat patru generații de președinți ai comunității evreiești din Aden. Tatăl ei, un om de afaceri de talie internațională, era principalul acționar al unei companii care în anii 1920 finanța căutări de petrol de Peninsula Arabică (și petrol, slavă Domnului, s-a găsit!), dar avea și diverse alte afaceri.  Moshe Nethanel era sărac, dar talentat și conducea una din companiile viitorului său socru.  Cei doi tineri s-au întâlnit în birourile companiei și s-au plăcut, dar la început familia Estherei s-a împotrivit, ar fi fost o „mezalianță”.  Ani de zile legătura lor s-a limitat la mesaje cifrate și întâlniri secrete, dar până la urmă familia l-a acceptat.  Cei doi s-au stabilit la Tel Aviv și s-au căsătorit în 1926.

În Palestina mandatară au fost parteneri în afaceri.  Aveau fabrici de tricotaje, livezi de citrice, proprietăți imobiliare, un hotel la Tiberias – dar „cireașa de pe tort” a fost cinematograful Esther, deschis în 1939.  Bineînțeles că erau mânați de dorința de câștig, dar și de idealuri sioniste, de a contribui la dezvoltarea țării.

Fațada clădirii, împreună cu întreaga Piață Dizengoff, a fost proiectată de arhitecta Genia Averbuch.  Oare de ce numele ei a rămas aproape necunoscut?  Cred că este unul din cele mai reușite exemple de arhitectură Bauhaus din Tel Aviv: linii clare, sobre, preponderent orizontale și ca singur ornament – curbura balcoanelor.  (Numai deasupra intrării cinematografului nu sunt balcoane, lăsând un loc liber pentru afișele filmelor).

Interiorul clădirii este rezultatul unei colaborări fructuoase între arhitect, Yehuda Magidovich din Ucraina, și beneficiar, Moshe Nethanel din Yemen… și este un rezultat excelent!  Interiorul este de o eleganță rafinată care amintește de filmele din perioada interbelică, vizitatorul se simte într-adevăr „ca-n filme”.  Dar numai estetica era importantă.  Sala era la vremea ei cea mai mare din oraș (cu 700 de locuri și încă 300 la balcon) și era înzestrată cu tot ce avea de oferit mai bun tehnica acelor vremuri.  Nu numai că avea două proiectoare de cea mai bună calitate, pentru ca filmele să poată continua aproape fără întrerupere, dar avea și un al treilea, de rezervă.  Și, aproape de necrezut, a fost prima clădire din țară cu aer condiționat.  De altfel, acesta a fost locul preferat de distracție al locuitorilor de atunci, mai ales că alături s-a deschis și o cafenea cu 600 de locuri și cu un ring de dans.  (În zilele noastre în local funcționează o bancă.  Am intrat și m-am uitat în jur – cafeneaua de altădată mai poate fi ghicită și atmosfera este foarte asemănătoare cu a cinematografului, nu m-aș mira să fie mâna aceluiași arhitect…)

Cinematograful a fost inaugurat în 30 martie 1939.  După un jurnal de actualități de producție locală a fost prezentat clasicul Albă ca zăpada și cei șapte pitici al lui Walt Disney.  A doua zi, ziarul Palestine Post a publicat o cronică plină de superlative: „De data aceasta, reclamele care spun că filmul este prea frumos pentru a fi descris nu exagerează.  Este o minunăție de film!”  „Este filmul cel mai vesel, cel mai plin de imaginație, cel mai fermecător, plin de umor, de emoție, dramă, măiestrie și de o vrajă cât se poate de puternică.”  (Iar într-un colț se anunța nunta lui Clark Gable și Carole Lombard.)

Timp de mai bine de o jumătate de secol Cinema Esther și-a delectat publicul cu cele mai vestite filme americane și europene, mai târziu și cu producții locale.  Dar activitatea nu era nicidecum limitată la filme.  Mai ales în primii ani au avut loc și spectacole de teatru, pentru că Habima (mai târziu Teatrul Național Habima) a fost terminat abia în 1945.  În plus au avut loc întruniri, conferințe, festivități și chiar… rugăciuni de Yom Kippur, când sinagogile deveneau neîncăpătoare pentru mulțimea credincioșilor.  Am văzut un afiș în care Ben Gurion (care încă nu era prim-ministru pentru că Israelul încă nu exista) anunță că la data cutare va ține o conferință și oricine vrea să-l asculte este invitat.

Din întreaga colecție de afișe, cel mai emoționant mi s-a părut cel din ianuarie 1948.  A fost tipărit în plin război, la scurt timp înainte de retragerea forțelor britanice, pe hârtie de proastă calitate și pătat de umezeală. 

ANUNȚ adresat publicului cinematografelor.  

Începând de sâmbătă seara, 3.1.48, datorită STĂRII DE URGENȚĂ,

la prețul biletului se va adăuga o taxă specială:

La toate biletele în valoare de până la 100 mil se va adăuga 5 mil. 

La toate biletele în valoare de peste 100 mil se va adăuga 10 mil. 

Semnat: Primăria orașului Tel Aviv și Kofer Haișuv.  

(Kofer Haișuv era o taxă pe obiecte de lux impusă de Consiliul Național Evreiesc din Palestina mandatară pentru a finanța organizația paramilitară Hagana.)  Mi s-a făcut piele de găină…  Bine că nu mai este decât un ecou îndepărtat… sau poate nu?

În încheiere aș vrea să vă invit la premiera filmului Ben Hur, care a avut loc la Cinema Esther în 1960.  A fost un spectacol de gală, la care au participat cele mai importante personalități ale vremii.  Eu l-am recunoscut pe Moshe Dayan, pe Yitzhak Navon și pe Abba Eban, dar poate că veți mai recunoaște și pe alții… 

https://jfc.org.il/en/news_journal/61452-2/105369-2

Hava Oren

Bibliografie:

https://adrianyekkes.blogspot.com/2015/05/cinema-esther-architectural-splendour.html?m=1

https://www.jpost.com/israel-guide/jerusalem-area-tours/cinema-tel-aviv-a-reel-special-hotel

Despre familia Estherei: https://peterpickering.wixsite.com/aden/jewish-presidents

Acolo unde datele se contrazic, le-am folosit pe cele care apar în cadrul expoziției.