De curând (în 13 iunie 2024) a plecat din această lume, la vârsta de 95 de ani, Dora Şitnovitzer – o prietenă dragă, cititoare fidelă a revistei Baabel. Era singura care primea revista în format tipărit, întrucât nu avea computer. Medicul îi recomandase să se ferească de ecranul luminos, nociv pentru ochii ei slabi.

O dată pe lună selectam cele mai citite articole din ultimele două numere din Baabel, le tipăream color (la un print-shop din cartier), le introduceam într-un plic cu protecţie, adresat: Mrs. Dora Sitnovitzer, Rh. Jabotinski 114/9, 6219806 Tel Aviv, Israel, şi le expediam de la Oficiul poştal nr.5, din strada Donáth.

Uneori scrisoarea (destul de voluminoasă) ajungea într-o săptămână, alteori făcea şi două, chiar trei săptămâni (în timpul pandemiei mult mai mult) până ajungea la destinatara care îmi telefona de îndată ce-l primea. Citea cu nesaț articolele, apoi le trimitea altei prietene din Israel sau Germania (sau chiar Suedia) care, la rândul lor, le dădeau mai departe. Dora nu era doar o cititoare fidelă, ci şi o distribuitoare voluntară a revistei Baabel către un public pentru care accesul online era prea dificil.

Prietenia Dorei a fost un dar postum al mamei mele. Mama o cunoscuse în anii 1945-46, când amândouă locuiau în căminul de pe strada Paris (Papp utca) din Cluj, unde erau găzduiţi tinerii supravieţuitori orfani reveniţi din deportare, care nu mai aveau nici casă, nici bunuri, nici rude la care să locuiască.

În anii 1950 drumurile lor s-au despărţit. Mama a plecat la facultate, la Leningrad, iar Dora s-a mutat cu serviciul la Bucureşti şi apoi a plecat în Israel. S-au regăsit abia în anii 1990, în Israel, la întâlnirile elevilor de la Liceul Evreiesc din Cluj. Dora nu a dorit să mai revină la Cluj, nici măcar în vizită, din cauza amintirilor traumatice care o legau de oraşul ei natal.

În 25 noiembrie 2011, cu doar o zi înainte ca mama să fi părăsit brusc această lume, Dora vorbise cu ea la telefon… După o vreme a început să-mi telefoneze mie. Ne cunoscusem, fugar, în vara anului 2010, în kibuţul Şefaim, dar mama îmi povestise mult despre ea, astfel încât prietenia noastră s-a consolidat destul de repede. Discutam la telefon aproape săptămânal şi, cu timpul, Dora şi-a găsit un loc permanent în inima mea şi – după cum s-a dovedit – sentimentul era reciproc.

Dora depăna amintiri despre oameni şi întâmplări din anii tinereţii ei clujene, multe din ele fiindu-mi cunoscute din amintirile mamei mele. Arareori îmi povestea câte ceva despre ea, dar orice crâmpei de amintire era dureros. Trauma deportării la Auschwitz a fost atât de zguduitoare încât – din câte ştiu – nu a vrut să depună mărturie în cadrul niciunui proiect care viza prezervarea memoriei supraviţuitorilor Holocaustului. Totuşi, odată mi-a spus că dacă m-aş fi dus la Tel Aviv şi aş fi stat mai mult cu ea, s-ar fi încumetat să-mi relateze cele îndurate în lagăr, dar nu în faţa camerei video, ci doar a unui reportofon. Nu a fost să fie… Am fost la ea o singură dată, în 2016, şi nu am stat decât o după-amiază şi o noapte, înainte de a lua avionul de Cluj.

Plănuiam o nouă vizită care s-a tot amânat, mai întâi din cauza pandemiei, apoi din cauza diferitelor mele proiecte, şi, din octombrie 2023, a intervenit situaţia dificilă declanşată atacului teroriştilor Hamas…

De o vreme, Dora s-a modernizat, și-a cumpărat o tabletă şi puteam comunica pe Messenger, uneori prin conexiune video. În zilele alarmelor aeriene o sunam îngrijorată, iar ea-mi spunea că se duce disciplinată în casa scărilor (nu avea un adăpost apropiat), dar nu se temea deloc: „Nu mi-e frică. Am trecut prin atâtea în viaţa mea şi sunt atât de bătrână, încât nu am de ce să mă tem”, mă liniştea ea.

Trecuse, într-adevăr prin multe la viaţa ei, începând din adolescenţă…

Dora Hecht s-a născut în 1 ianuarie 1929, la Cluj, dar persoana care se ocupa de consemnarea naşterilor în registrul spitalului, obişnuită cu cifrele anului care tocmai se încheiase, a înregistrat-o pe 1 ianuarie 1928, „îmbătrânind-o” cu un an. Dora nu avea habar de ce nu s-a rectificat această eroare şi nici nu dezvăluia decât prietenilor foarte apropiaţi că în realitate era cu un an mai tânără.

Familia locuia în zona vechii cetăţi (Óvár) pe strada Bastionului (Bástya utca, actuală Daicoviciu), într-o casă din vecinătatea Muzeului de Istorie. La subsolul casei funcţiona o brutărie, iar în fundul curţii înguste se afla un păr mare, îmi povestea Dora.

Trec foarte des prin faţa casei unde locuia, cu chirie, familia Hecht. Practic, este neschimbată, doar culoarea porţii e alta şi lemnăria ferestrelor a fost înlocuită cu tâmplărie de termopan. De o bună bucată de vreme casa nu pare locuită sau locatarii sunt plecaţi din ţară, pentru că niciodată nu am sesizat vreo mişcare şi n-am putut intra ca să fotografiez curtea. Am făcut câteva poze cu exteriorul casei, i le-am trimis Dorei, i-am trimis şi un stop cadru de pe Street View, dar nu ne-am putut lămuri dacă pomul din curte e acelaşi cu cel din vremea copilăriei ei[1].

Dora a frecventat grădiniţa germană, şcoala primară publică (din păcate nu am întrebat-o care), a urmat primul an de curs inferior la Liceul Comercial şi apoi clasele (II-V) la Liceul Evreiesc din Cluj[2]. O găsim pe cele câteva fotografii ale elevilor de liceu păstrate – ca prin miracol – după Holocaust.

În anii cursului inferior (1940-1944) s-au legat şi prieteniile Dorei cu Cica (Carmen Gold)[3] şi Lili Rosenfeld[4], amintite şi în paginile revistei Baabel.

Internarea în îngrozitorul ghetou de la Fabrica de cărămizi şi deportarea la Auschwitz au spulberat universul Dorei Hecht, care în mai 1944 era o adolescentă fragilă şi timidă, înconjurată de căldura familială.

Dora nu mi-a povestit nimic din perioada cruntă a deportării. Ştiu doar că a fost singura supravieţuitoare a familiei sale extinse. Toată viaţa a sperat că, pe undeva, a mai rămas în viaţă vreo rudă, a căutat eventualele neamuri îndepărtate, inclusiv pe reţelele care stabilesc acest fapt prin analize ADN, dar nu a găsit pe nimeni. Pe absolut nimeni. Nu-i rămăsese nicio fotografie de familie, nici o singură imagine care să păstreze chipurile dragi ale părinţilor, Fani şi Abraham, şi al frăţiorului ei, Bernáth, pieriţi cu toţii în Holocaust…

Mi-a povestit că atunci când a revenit, la 16 ani şi jumătate[5], nu mai avea niciun dinte în gură… Casa în care locuiseră cu chirie era ocupată de alţii şi Dora a fost găzduită în căminul de pe strada Paris, unde şi-a făcut prieteni noi şi, încet-încet, s-a reobişnuit să trăiască.

Un prieten al tatălui ei, dentist, a luat-o în cabinetul său, propunându-i să se califice în această profesiune. Din păcate, vederea slabă a împiedicat-o să urmeze această cale.

În 1953 a fost şi ea mobilizată să dea o mână de ajutor la organizarea Festivalului Tineretului şi – din câte am înţeles – şi-a găsit un loc de muncă mai bun şi s-a mutat la Bucureşti. A lucrat o vreme ca funcţionară la Ministerul Comerţului Exterior şi apoi a decis să facă aliya.

Viaţa Dorei s-a schimbat radical atunci când l-a cunoscut pe Şlomo Şitnovitzer, un activist sionist cu state vechi, conducător al organizaţiei Bethar din România, care făcuse ani grei de închisoare[6] din cauza crezului său. S-au căsătorit în secret, la Bucureşti. Dora a primit viza de plecare în Israel şi a părăsit România în februarie 1962. Şlomo a condus-o la vapor şi şi-a luat rămas bun în speranţa unei revederi în Israel. După intervenţii la nivel înalt, în luna aprilie a aceluiaşi an, şi el a putut părăsi România, după un deceniu şi mai bine, de persecuţii neîncetate.

Au avut o căsnicie armonioasă, fără copii, dar cu mulţi, mulţi prieteni. Eu nu am apucat să-l cunosc personal pe Şlomo care a plecat din această lume în 15 iunie 2007, dar din amintirile Dorei s-a desprins figura unui om înţelept, dârz şi respectat de toată lumea. Atât picturile păstrate pe pereţii apartamentului din inima Tel-Avivului, cât şi scrierile sale vădesc că era un om sensibil şi romantic.

Dora era o femeie înţeleaptă, delicată şi modestă, amabilă şi foarte, foarte prietenoasă. Era înconjurată de prieteni din toate generaţiile,  păstra o legătură strânsă cu cele câteva colege de la Liceul Evreiesc care trăiau în Israel sau pe diferite meridiane. Îmi relata despre ele cu o bucurie aproape adolescentină.

În ciuda vârstei înaintate, era interesată de politică, literatură şi muzică, frecventând concertele filarmonicii din Tel-Aviv, până în ultima lună de viaţă.

Prietenia ei generoasă a fost un dar nepreţuit pe care l-am primit curând după pierderea mamei. De fapt, amintirea mamei a fost liantul cel mai important al legăturii noastre. Dora m-a susţinut moral şi material să duc la bun sfârşit proiectul publicării versiunii ebraice a cărţii mamei[7] şi tot ea a pus umărul la promovarea cărţii în Israel. Dora m-a încurajat să purced la traducerea şi publicarea versiunii engleze şi nici nu-mi puteam imagina că nu va mai apuca apariţia acestei cărţi…

Dora s-a stins din viaţă pe neaşteptate, în câteva zile, vegheată fiind de Mona Vidroiu, cea care timp de două decenii le-a fost alături soţilor Şitnovitzer, ajutându-i cu dragoste şi devotament să înfrunte anii dificili ai senectuţii.

De-acum înainte nu voi mai face drumul către oficiul poştal de pe strada Donáth, pentru a expedia plicul la adresa de pe Rehov Jabotinski 114/9, Tel Aviv, însă cu siguranţă, de câte ori voi trece prin faţa casei din vecinătatea Muzeului de Istorie (cea cu poarta vopsită în albastru) îmi voi aminti că acolo a locuit Dora Hecht, pe când era o fetiţă veselă şi fără griji…  Voi încerca să mi-o imaginez sosind acasă pe bicicleta cu care se dăduse în Piaţa Carolina (actuală a Muzeului), împreună cu Lili Rosenfeld, sau având în mână (pe terminate) cornetul de îngheţată pe care-l cumpăraseră amândouă, de la toneta din piaţa mare.

Dora Şitnovitzer (n. Hecht) a părăsit această lume în 13 iunie 2024 lăsând în urmă amintirea luminoasă a surâsului ei şi o absenţă care doare. Doare foarte tare…

Fie-i memoria binecuvântată!

Andrea Ghiţă

---

[1] În timpul războiului însă, prin anii 1942-43, potrivit unui ordin al administraţiei, familiile evreieşti care locuiau în centru au fost obligate să se mute la periferie, astfel încât în anuarul Kolozsvári Lak és Címjegyzék din 1943, familia Hecht apare ca locuind pe strada Zápolya (fostă Dostoievski, actuală Moşoiu).

[2] După trecerea Transilvaniei de Nord în componenţa Ungariei, şi aici a intrat în vigoare aşa-numitul numerus clausus, concretizat în limitarea drastică (6%) a numărului elevilor şi profesorilor evrei în învăţământul public. După diligenţele reprezentanţilor comunităţilor evreieşti din Cluj, în decembrie 1944 s-a înfiinţat Liceul Coeducaţional Evreiesc, cu drept de publicitate, susţinut material de membrii comunităților ortodoxe şi neologe din Cluj. Numele Dorei Hecht apare în cartea lui Zoltán Tibori Szabó, Zsidlic, apărută la Editura Mega din Cluj, în 2012, p. 249.

[3] https://baabel.ro/2018/11/un-colet-de-la-hamburg/

[4] https://baabel.ro/2023/08/pe-urmele-lui-lili-rosenfeld-radacinile-clujene-ale-autorului-omului-muzical/

[5] Numele Dorei Hecht apare pe lista evreilor reveniţi din lagărele naziste, în cartea lui Attila Gidó 20.000 de nume, Ed. ISPMN, Cluj, 2020, p. 242.

[6] Din cartea autobiografică a lui Şlomo Şitnovitzer, Documentul autentic, publicată în 2005, la Tel Aviv, aflăm pe larg despre anii petrecuţi în închisorile regimului comunist (1950-1953; 1959-1960).

[7]Surika habat şel Eva (traducere în ebraică Hana Fodor, Nirit Grün) a apărut în noiembrie 2022 la editura Mega şi Dora Şitnovitzer nu a dorit să-i mulţumesc public pentru sprijinul material.