Un colet de la Hamburg

Deunăzi serviciul de curierat rapid mi-a livrat o cutie de carton standard „Paket bis 10 kg” expediat de la adresa Grindelberg 60, 20144 Hamburg, Deutschland… Adresa la care Czicza[1], prietena mamei mele, nu mai locuieşte… S-a mutat pe Câmpiile Elizee… Mi-aş dori ca, pentru Czicza, Câmpiile Elizee să fie la fel ca Champs-Élysées, un bulevard fermecător pe care să poată hoinări la nesfârşit, în ritm de dans, împresurată de atmosfera etern-romantică a Parisului.

Pe Czicza o cunosc de când mă ştiu, mai exact, de când nici nu mă ştiam, lucru atestat de o fotografie alb-negru în care ea apare împreună cu mama mea, pe când eu încă stăteam cuibărită în pântecul ei. O cunoşteam deşi nu am întâlnit-o decât o singură dată, fugitiv – în 2008, la Cluj – după  multe decenii de când ea existase în viaţa mea, prin poveştile mamei.

Czicza era un personaj luminos, exuberant şi enigmatic, care apărea adesea în poveştile mamei, fie că-mi depăna întâmplările primilor ani de după război, 1946-1948 (când s-au împrietenit şi au locuit o vreme în acelaşi apartament), fie că-mi povestea cele petrecute în vara anului 1952, dinainte de a mă naşte, când mama – gravidă în ultimele luni, cu o sarcină foarte dificilă, nevoită să-şi întrerupă studiile de la Politehnica din Leningrad – a fost găzduită un răstimp la Bucureşti, în locuinţa lui Czicza care se mutase în capitală şi avea doi copii mici: Anca şi Petre. Atunci a fost făcut şi instantaneul despre care pomenisem anterior.

În stânga Czicza, în mijloc mama, gravidă cu mine, în dreapta ei Dócsi, soţul lui Czicza, în faţă Anca şi Petre

Dar mereu aflam câte ceva despre Czicza, în momente din cele mai diferite din viaţa mea, ca de pildă atunci când mama mă spăla pe cap şi mie îmi displăcea pentru că apa îmi curgea în ochi. Iar când îmi descâlcea părul – o operaţie de-a dreptul neplăcută – mama îmi povestea că Czicza avea un păr minunat, mătăsos, castaniu cu reflexe roşietice, pe care-l spăla zilnic şi-l clătea cu apă de ploaie călâie în care punea o lingură de oţet. Şi că dacă mai răbdam puţin, când am să cresc mare, părul meu va fi la fel de frumos ca al lui Czicza. Când mi-a pus primele cărţi în mână mi-a spus: „Czicza era o cititoare împătimită şi asta i-a stimulat fantezia… Avea fantezie şi umor. În 1946 – continua mama – când locuiam în acelaşi apartament, eu cu Imi şi Czicza cu soţul ei, Docsi, nu aveam nici de unele. Cu toţii eram supravieţuitori ai Holocaustului, cu părinţii pieriţi în lagărele naziste, cu casele devastate din care nu am mai recuperat nimic…

Am deschis coletul expediat din Hamburg. Era plin de cărţi. Cărţi în limba maghiară despre Holocaust. Cărţi de istorie şi de beletristică, printre care şi cele semnate de Imre Kertész. Cărţi despre Auschwitz şi Buchenwald. Cărţi despre dilemele consiliilor evreieşti din timpul Holocaustului, cărţi despre moarte şi supravieţuire… Printre ele şi cartea mamei „Szurika, Éva lánya”, citită şi răscitită… În cartea autobiografică a mamei apărea şi Czicza:

Am ocupat o cameră dintr-un apartament aflat la etaj, în casa de pe strada Horea 47… Camera mare, bucătăria şi cămara erau ocupate de doctorul Goldstein, însurat cu frumoasa Baba Farkas. În cealaltă cameră era amenajat cabinetul său de ginecologice. Antreul destul de încăpător servea drept sală de aşteptare pentru paciente şi tot de acolo se intra în camera noastră şi cea a lui Dócsi şi Czicza.

        Pe Czicza, soţia lui Dócsi, o cunoşteam de la căminul pentru cei reveniţi din deportare, dar în locuinţa comună unde camerele noastre erau despărţite doar de o uşă, ne-am împrietenit şi mai mult, mai ales după ce căsătoriile noastre civile avuseseră loc în aceeaşi zi, în decembrie 1947.

        Czicza era cu câţiva ani mai mare decât mine, aşa că aveam multe de povestit una alteia. Astfel am aflat că numele ei de fată era Carmen Gold şi atât ea, cât şi fratele ei, Ramon, s-au născut în Mexic unde părinţii lor emigraseră încă în anii 1920.

Czicza la vârsta revenirii din Mexic

Copiii erau destul de mici când tatăl lor s-a făcut nevăzut, iar mama a fost nevoită să se întoarcă la Cluj, la familia ei, pentru a-şi întreţine copiii. A lucrat ca bibliotecară. De aici şi pasiunea pentru lectură a lui Czicza, care devora carte după carte, fără să o intereseze ceea ce se petrecea în jur. Eu am şi invidiat-o o vreme, pentru că munca de la fabrică şi liceul seral, nu-mi lăsau prea mult timp pentru lectură.

Eram două familii tinere şi ne înţelegeam foarte bine, împărţind frăţeşte puţina mâncare pe care o aveam. Am fi putut s-o ducem mult mai bine, pentru că pacienţii lui Dócsi, mai ales cei operaţi, veneau cu sacoşe pline de alimente pentru a-şi exprima recunoştinţa pentru domnu’ doctor de la Spitalul Evreiesc. Dócsi îi alunga revoltat, fără să accepte nimic de la ei .În timpul liber stăteam de poveşti. Czicza era o visătoare incorigibilă şi se întâmpla ca, auzind soneria de la uşă, să-mi spună: «Poate e Gold, tatăl meu. Vine să afle ce e cu mine şi îmi aduce dolari din America…»

Într-o zi a sunat la uşă o femeie măruntă de stat, cu părul alb ca neaua, cu ochii înroşiţi de plâns şi cu un pachet în mână. O căuta pe Czicza. Au stat de poveşti ore în şir, în camera ei. După ce a plecat, Czicza mi-a povestit că era doamna Agárdi, mama primului ei iubit. Îi adusese autoportretul acestuia. Pictorul Agárdi, Prinţul, cum îi spunea Czicza, era un tânăr maghiar şi creştin, care a urmat-o pe Czicza în ghetou, pentru a-i fi alături în acele timpuri grele.. L-au deportat împreună cu Czicza, mama şi fratele ei, Ramon. Czicza a fost singura care a supravieţuit lagărelor de exterminare, fiinţele cele mai dragi inimii ei au pierit …»

Să-ţi pierzi mama, fratele şi prima dragoste, secerată tocmai de profunzimea şi devotamentul ei, mi se pare o tragedie aproape imposibil de gestionat, de depăşit. Probabil că prietena mamei încerca să se vindece dând frâu liber firii ei năbădăioase, mânate de elanul sincerităţii. Mama îmi povestise că Czicza era plină de graţie şi şarm, motiv pentru care avea mulţi admiratori. De Dócsi s-a îndrăgostit când era internată în spital. Şi-a pecetluit iubirea într-o seară când el era de gardă şi ea i-a dus în dar un tort cu frişcă, pe care-l primise de la… un curtezan.

Curând după naşterea mea, drumurile mamei şi a lui Czicza aveau să se despartă. Din relatările mamei am înţeles că după ce focul iubirii pentru soţul ei s-a stins, Czicza şi-a urmat glasul inimii, chiar dacă asta a însemnat despărţirea de cei doi copii. Dócsi, un om extraordinar, integru, generos şi înţelept şi-a crescut singur copiii. Mama spunea că Dócsi era omul unei singure iubiri, cea pentru Czicza…

Mama n-a judecat-o niciodată pe prietena ei, despre care spunea că era o femeie sinceră şi curajoasă, care a suferit enorm.

Vreme îndelungată nu am ştiut nimic despre Czicza. Dar ea continua să fie prezentă în poveştile şi amintirile mamei şi nu numai. Sculptorul Egon Marc Lövith îşi amintea de ea, ca despre o adolescentă cu destin similar cu al lui – şi el revenise din Mexic, împreună cu mama şi cu surioara lui. Ambele au pierit la Auschwitz. Egon a supravieţuit la Dachau. El îşi amintea şi de pictorul Agárdi, Prinţul din adolescenţa lui Czicza, care o însoţise în ghetou, chiar dacă era maghiar şi creştin. Şi a murit în lagăr.

La începutul anilor 2000 mama a fost invitată în Israel la întâlnirea periodică a elevilor (supravieţuitori ai Holocaustului) de la Liceul Evreiesc din Cluj.[2] Şi tata fusese elev la acest liceu. De astă dată mama s-a dus singură pentru că tata plecase la cele veşnice…

Într-o seară m-a sunat şi mi-a spus cu glasul tremurând de bucurie: Nu ai să crezi cu cine m-am întâlnit! Cu Czicza! Acum locuieşte în Germania şi e căsătorită cu un fost coleg de şcoală!

În stânga mama mea, Sárika, în dreapta Czicza, la reîntâlnirea din Israel

Cele două prietene vechi au reînnodat legăturile. Din când în când discutau la telefon. Mama i-a trimis cartea autobiografică, apărută în 2006, şi a aşteptat cu sufletul la gură reacţia lui Czicza. A venit şi a fost laudativă.

Apoi şi mama a părăsit această lume, dar Czicza rămânea prezentă în poveştile prietenelor mamei: Dora, din Israel, şi Juczi, de la Cluj, cu care fusese colegă de liceu. Spiritul ei liber, neîngrădit, sinceritatea, autenticitatea, curajul de a sparge tipare le cucerise pe amândouă încă din anii de şcoală. Era cea mai bună prietenă a Dorei, cu care a ţinut legătura neîntrerupt…

Printre cărţile din coletul primit de la Hamburg am găsit şi câteva obiecte care-i aparţinuseră lui Czicza, aşezate cu pietate de cei doi mesageri – Anca, fiica lui Czicza, şi Ioana, fiica lui Anca. Ele i-au înseninat sfârşitul vieţii, au îngrijit-o şi au însoţit-o până la limanul din urmă.

Czicza la Cluj în 2008

Sunt încredinţată că cercul existenţei sale zbuciumate s-a închis în tihnă, regăsindu-şi fiica şi fiul – cel priceput în ale informaticii – care o ghida pe căile întortocheate ale spaţiului virtual care scurtcircuitează depărtările.

Poate… acolo, pe Câmpiile Elizee – cât mi-aş dori să fie la fel ca Champs-Élysées, un bulevard care îmbie la hoinăreli nesfârşite, în ritm de dans,  în atmosfera etern-romantică a Parisului – Czicza se va întâlni cu Mama mea, Sárika, şi vor râde pline de exuberanţă…

Andrea-Julika Székely Ghiţă

[1] Cica (pisicuţă) este un nume de alint frecvent în limba maghiară. În acest articol am optat pentru ortografierea mai puţin obişnuită Czicza, pentru a fi citit corect şi de cei care nu cunosc maghiara.

[2] Despre Liceul Evreiesc din Cluj şi întâlnirile periodice puteţi citi aici https://acum.tv/articol/20484/ şi viziona aici https://www.youtube.com/watch?v=TabZsD5UgsE

 

 

3 Comments

  • George Farkas commented on November 24, 2018 Reply

    Imi amintesc perfect de apartamentul de pe strada Horea,nu eram insa la curent cu trecutul istoric al locului.Iti multumesc .

  • Donka Farkas commented on November 22, 2018 Reply

    Multumesc, Julika, pentru portretul miscator
    al lui Czicza si al prieteniei dintre ea si mama ta. Marile prietenii ale parintilor nostri continua sa ne lumineze viata.

  • Eva Grosz commented on November 22, 2018 Reply

    O poveste emoționantă . Asemenea întâlniri sunt încărcate cu multe amintiri, multe grele și unele bucuroase. Mulțumim că ai împărtășit această poveste cu cititorii . Fiecare poveste a supraviețuitorilor holocaustului e unică. În situația de astăzi devin și mai importante.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *