Am uitat cum am celebrat multe Sărbători de Iarnă de-a lungul vieții mele, dar pe cea despre care vreau să vă povestesc nu o voi uita niciodată. Aveam, cred, 11 sau 12 ani. Era un Crăciun pe vremuri întunecate, nu doar de seara care iarna cade foarte devreme ci, mai cu seamă, de ”socialismul multilateral dezvoltat” care ne interzicea să celebrăm pe față nașterea lui Iisus. Trebuia să celebrăm pe ascuns și multe familii împodobeau un brad doar după trecerea zilei de 25 Decembrie, în apropiere de Anul Nou când, în mod distorsionat, era acceptată prezența lui Moș Gerilă ca surogat al lui Moș Crăciun și decembrie era decretată ”Luna cadourilor”.

La vârsta aceea destul de timpurie, primisem de la Moș două volume de Istoria Artei, de fapt tratate în toată regula, pe care mama mea le considerase de neratat în străduința ei de a-mi asigura o educație cât mai bună. Și câtă dreptate avea! Multă bucurie mi-au adus acele volume!

Deși a trecut peste o jumătate de veac, îmi amintesc brăduțul sărăcăcios, împodobit cu câteva globulețe multicolore care sclipeau, cu lumânărele prinse de crengi în mititele suporturi de tablă și cu bomboane de pom cu arome de portocală, lămâie și cireșe, agățate de crengile verzi, mirositoare a pădure. Erau făcute doar din zahăr, nici nu văzuseră ciocolată, dar mi s-au părut cele mai bune. Brăduțul mai avea pe el fâșii de vată care dădeau iluzia zăpezii, deși pe atunci iarna se instala sănătoasă și așternea peste lume pături de nea care dispăreau doar înspre primăvară.

În acel Crăciun îndepărtat eram bolnavă, aveam febră, gâtul inflamat și dureros și tușeam, așa încât zilele de vacanță mi le-am petrecut în pat, în apropierea sobei cu lemne, lângă brad, cu Istoria Artei în brațe. M-am îndrăgostit definitiv de arta vizuală și din clipa aceea am simțit că îmi dă iluzia evadării din lumea reală plină de tristeți, într-o lume de o frumusețe care străbătuse secolele ca să ajungă la mine. Nu am visat că voi ajunge să văd cu ochii mei, în realitate, multe din tablourile reproduse destul de prost, adesea alb negru, în cele două volume. Nu doar că le-am văzut, dar am călătorit pentru ele de-a lungul și de-a latul continentului și, foarte des, întâlnirea cu câte un tablou pe care îl cunoșteam din carte m-a făcut să lăcrimez, emoția depășind limitele capacității mele de a mă stăpâni.

Eu nu mă pretind a fi altceva decât o foarte mare iubitoare și consumatoare de artă, o admiratoare devotată, fără a fi cunoscătoare în domeniul artei vizuale. Tot ce cunosc este din pur interes personal și dorință de a descifra mesajul artistului. Cred cu tărie că fiecare artist își practică arta fiindcă are ceva de transmis, de arătat lumii. Fie că sunt imagini frumoase sau idei și concepte, orice lucrare de artă are un mesaj pe care încerc să-l găsesc sau, cel puțin, caut mesajul care mi se potrivește mie și dacă el se dovedește universal, cu atât mai bine.

În ultimii ani constat că muzeele de artă trec dincolo de bine-cunoscuta metodă a expozițiilor itinerante ale câte unui mare artist și încearcă să facă legătura între operele expuse și idei, concepte sau curente dezvoltate de acei artiști și eventual ucenicii lor sau școlile pe care le-au inițiat. Astfel, la Muzeul de Istoria Artei din Viena se desfășoară din octombrie până în ianuarie expoziția Rembrandt și Hoogstraten, culoare și iluzie.

Samuel van Hoogstraten (1627-1678) a fost o figură marcantă și plurivalentă a ”epocii de aur” a picturii olandeze, discipol și apoi prieten al lui Rembrandt. A fost și scriitor și poet, autor al unui extrem de important tratat de pictură, Introducere în Academia Picturii sau Lumea Vizibilă, destinat pictorilor și cunoscătorilor, pentru a ridica prestigiul picturii care în epocă era înțeleasă mai mult ca un meșteșug decât ca artă.

Pe Rembrandt Harmenszoon Van Rijn (1606-1669) nu cred că este cazul să-l prezint. Voi vorbi despre el din perspectiva deschizătorului de drum care a fost în ceea ce privește iluzia optică în pictură, fenomen care a fascinat lumea artei încă din antichitate.

Atelierul lui Rembrandt din Amsterdam era un loc unde aveau loc schimburi de păreri, se acceptau provocări și se explorau posibilități artistice de a reda natura și fenomenele optice în mod cât mai realist, folosind perspectiva și contrastul de lumină și de culoare. Expoziția vieneză reunește o seamă de lucrări ale celor doi pictori, aduse din marile muzee ale lumii: Metropolitan, Prado, National Gallery, Luvru, ca să numesc doar câteva. Una din lucrările expuse provine din colecția particulară a regelui Charles al III-lea.

Cei doi maeștri ai trucurilor creatoare de iluzii au șters granițele dintre spațiul pictorial și spațiul privitorului, au experimentat cu adâncimile pânzei folosind în mod inovator perspectiva, culoarea și lumina. Dar au fost și alți mari pictori, chiar cu veacuri înainte, care au încercat trucuri optice. Amintesc aici doar Familia Arnolfini al lui Jan Van Eyck și autoportretul într-o oglindă convexă al Parmigianino.

Reprezentările care foloseau iluzia optică erau foarte gustate, iar cei doi maeștri olandezi au fost extrem de apreciați. Jocul cu percepția este un fenomen atemporal care îi fascinează pe oamenii astăzi la fel de mult ca pe cei de acum 400 de ani, când noi descoperiri în domeniul opticii și experimentele artistice asociate au dus la efecte uluitoare în pictură.

Rembrandt a început să experimenteze cu trucurile asupra ochilor privitorului de prin 1640, folosind motivul perdelei ca element de legătură între spațiul din interior și spațiul din fața tabloului. Excepțional portretist, Rembrandt a făcut să dispară cu pricepere granița dintre ramele reale și cele pictate, persoana portretizată părând să se întindă peste rama imaginii, să iasă din tablou apropiindu-se de privitor.

Elevii lui Rembrandt s-au jucat și ei cu această delimitare. Unul din urmașii lui de mare succes a fost Samuel van Hoogstraten care a devenit o vedetă la Viena, fiind capabil să-l păcălească și să-l impresioneze chiar și pe împăratul Austriei Ferdinand al III-lea. În 1642 a studiat cu Rembrandt, apoi a lucrat la Viena, în Italia și la Londra, devenind celebru mai cu seamă pentru tablourile lui cu natură moartă în tehnica trompe l’œil (iluzie optică sau irealitate).

Lucrările lui sunt exemple de virtuozitate, dar și avertismente asupra erorilor cărora le sunt supuse simțurile noastre și asupra capcanelor percepției. Într-una din lucrările sale de natură moartă Samuel von Hoogstraten ne oferă un autoportret sui-generis prin obiectele conținute de imagine, el făcând trimitere și la lucrările sale literare.

Ingrediente majore ale picturii creatoare de iluzii vizuale sunt culoarea și lumina, prin folosirea măiastră a cărora se obțin efecte speciale și o atmosferă anume. Rembrandt a folosit în pânzele sale clar-obscurul, personajele fiind evidențiate prin contrastul puternic dintre lumină și întuneric. Contrastele dintre culori au și ele efecte de iluzie optică. Van Hoogstraten a încercat să susțină cunoștințele practice ale profesorului său cu explicații teoretice și a investigat metodic efectele diferitelor surse de lumină și influența lor asupra culorii.

Am plecat la Viena în mod special pentru această expoziție, cu doar câteva zile înainte de Crăciun, considerând această oportunitate drept un cadou superb al sorții. Impresia finală pe care mi-a transmis-o tema acestei expoziții a fost dorința marilor artiști de a se apropia de privitor, de a-l acapara și de a-l atrage în interiorul imaginii create cu sute de ani în urmă, chiar cu ajutorul unor iluzii. M-a impresionat desigur măiestria incredibilă a penelului aflat în mâna potrivită și servind ochiul potrivit. În egală măsură m-a pus pe gânduri fascinația pe care a reprezentat-o și încă o reprezintă iluzia, amăgirea, chiar dacă azi ea se prezintă sub alte forme. Suntem gata să îmbrățișăm miraje și asta nu dă semne că se va schimba prea curând.

Trecând dintr-o sală în alta a muzeului vienez, vedeam cu ochii minții imaginea sărbătorii din copilărie, acel Crăciun îndepărtat însoțit de boală și de artă. Atunci, în întunericul cald al camerei, micile ornamente de sticlă colorată care atârnau pe brăduțul nostru erau ușor luminate de ultimele flăcări din sobă, iar eu, cu ochii închiși, înainte de a aluneca în somn, mai păstram pe retină imaginile care mă impresionaseră în paginile celor două volume de Istoria Artei. Nu încetez să fiu uimită și recunoscătoare de felul în care o carte mi-a furnizat codul prin care am deschis o fereastră magică și mi-a îmbogățit definitiv viața, un cadou de Crăciun care s-a dovedit un dar perpetuu.

Anca Laslo