Era una din nopțile infernale ale Războiului de Douăsprezece Zile cu Iranul – povestește doamna Geta.
S-a auzit sirena și am intrat în adăpost. După o perioadă de așteptare, un bum puternic a cutremurat clădirea în care stăteam, cum nu se mai întâmplase în alte atacuri cu rachete. Am ieșit din adăpost și am încremenit. Apartamentul meu era distrus în întregime. Stăteam în ușa camerei-adăpost, în pijama, cu urechile înfundate, și nu îndrăzneam să mă mișc. M-am pipăit să văd dacă nu cumva eram rănită. Spre norocul meu eram întreagă.
– Dixi! Dixi! Unde mi-era câinele pe care îl luasem cu mine în adăpost? Dixi a apărut de sub birou. Tremura toată. Nu îndrăzneam să ies, nu știam ce să fac. Aveam la mine doar celularul și buletinul. Ar fi trebuit să caut prin casă alte lucruri importante, dar era praf și nu se vedea nimic. După o vreme care mi s-a părut o veșnicie, au apărut pompierii. La intrarea în apartament, ușa era blocată, a trebuit forțată. Eram derutată, nu puteam percepe realitatea.
– Cum vă simțiți, doamnă, sunteți rănită? – m-a întrebat paramedicul echipei de salvare.
– Sunt bine, dar trebuie să caut niște documente importante, am răspuns.
– Nu se poate, e periculos, clădirea poate să se prăbușească în orice clipă, mi-a spus un ofițer al apărării civile. Trebuie să vă evacuăm imediat. Vă coborâm cu macaraua.
– Aș fi vrut ca tot ce mi s-a întâmplat să fi fost doar un coșmar din care mă voi trezi, a continuat doamna Geta. M-au dus la un hotel din apropiere cu tot ce mai aveam: Dixi și celularul.
Doamna Geta era o femeie trecută de șaptezeci, fostă profesoară de matematică la un liceu. Locuia singură în apartament, soțul ei murise cu ani în urmă.
– Îmi lipseau multe documente, cardurile de credit, cheile de la mașină – de fapt, nu eram sigură că o mai aveam – dar cel mai mult îmi lipseau fotografiile. Mi-am amintit de un talcioc pe care îl vizitasem la Zagreb, prin anii 1990. Printre altele, am văzut acolo fotografii de familie, poze ale tablourilor de la terminarea liceului, etc, etc.
– Ale cui sunt aceste fotografii și cine le cumpără? – am întrebat-o pe vânzătoare, povestea doamna Geta.
– Sunt oameni care în timpul războiului din Iugoslavia pierduseră tot ce aveau ca amintire de la familiile lor, mi-a răspuns vânzătoarea, și le cumpără ca să aibă fotografii de familie, chiar dacă sunt ale altora.
Doamna Geta mergea zilnic la fosta ei locuință. În repetate rânduri i-a rugat pe cei de la apărarea civilă s-o lase să înăuntru ca să caute lucrurile importante, printre care și portretul soțului ei, dar nu a reușit.
Într-una din zile, lângă blocul în care a locuit l-a întâlnit pe primarul orașului. L-a rugat s-o ajute să recupereze cel puțin fotografia soțului ei. A doua zi blocul urma să fie demolat.
– Stăteam și priveam locuința mea, unde am stat douăzeci de ani, a povestit doamna Geta. La un moment dat a sunat telefonul. Era unul dintre tehnicienii de la apărarea civilă.
– Sunt în salonul dumneavoastră, unde e fotografia soțului?
– Era pe raftul de sus al vitrinei.
Curând a apărut un ofițer de la apărarea civilă, înalt, cu cască și vestă galbenă, cu fotografia lui Eugen în mână. M-au copleșit lacrimile, m-am repezit la ofițer, l-am îmbrățișat și i-am mulțumit.
Doamna Geta nu a mai fost nevoită să cumpere fotografii de la talcioc…
Andrei Schwartz
04/07/2025
6 Comments
Încă o mostră a justeței Bibliei care a caracterizat Israelul ca țara laptelui și mierii…..
Andrei, de ce ne strici imaginea?!
(Felicitări!)
GbM
Un alt articol marca Andrei Schwartz, plin de umanism. De altfel, destinul fotografiilor este fascinant. Într-un articol de acum câţiva ani prezentam şi eu câteva poveşti legate de fotografiile supravieţuitoare ale Holocaustului https://baabel.ro/2018/04/fotografii-si-poze/. Probabil există un “zeu păzitor al fotografiilor” care veghează ca amintirile să nu piară cu totul în stihiile naturii sau ale istoriei.
Emotionant pana la lacrimi, dintr o viata dna Geta a recuperat o fotografie,cat de multi oameni nu sunt in acesta situatie?
Oare, acolo unde Zahal n ar vrea sa mai fie, dar aparent, n are incotro, exista Gete cu dorinta de a recupera cate o fortografie?
Inainte de razboi si eu am avut un album cu fotografii personale si ale familiei
La deportarea mea si a famliei la Aushwitz acest album cu fotografii a ramas acasa.Cand primul membru de familie a venit acasa din deportare a gasit apartamentul deshis si jefuit. Dupa cateva zile un cetatean care a locuit pe aceas strada a adus albumul si a spus ca l-a gasit pe aruncat pe strada si dupa poze a recunscut cui apartine, l-a luat si l-a dus acasa. Asa am ajuns sa am toate fotografiile vechi ale mele si a famliei
Nu în fiecare zi citești o asemenea amintire. D-le Herzlinger . Aveți în revista Baabel scrieri?
Dacă domna Geta e reală sau nu, nu are nicio importanță, pentru că au fost mulți oameni în aceeași situație și un pic de omenie ajută. Dar, așa cum stau lucrurile, mă întreb câți oameni vor mai ajunge în situații asemănătoare în viitor.