Era una din nopțile infernale ale Războiului de Douăsprezece Zile cu Iranul – povestește doamna Geta.

S-a auzit sirena și am intrat în adăpost. După o perioadă de așteptare, un bum puternic a cutremurat clădirea în care stăteam, cum nu se mai întâmplase în alte atacuri cu rachete. Am ieșit din adăpost și am încremenit. Apartamentul meu era distrus în întregime. Stăteam în ușa camerei-adăpost, în pijama, cu urechile înfundate, și nu îndrăzneam să mă mișc. M-am pipăit să văd dacă nu cumva eram rănită. Spre norocul meu eram întreagă.

– Dixi! Dixi!  Unde mi-era câinele pe care îl luasem cu mine în adăpost? Dixi a apărut de sub birou. Tremura toată. Nu îndrăzneam să ies, nu știam ce să fac. Aveam la mine doar celularul și buletinul. Ar fi trebuit să caut prin casă alte lucruri importante, dar era praf și nu se vedea nimic. După o vreme care mi s-a părut o veșnicie, au apărut pompierii. La intrarea în apartament, ușa era blocată, a trebuit forțată. Eram derutată, nu puteam percepe realitatea.

– Cum vă simțiți, doamnă, sunteți rănită? – m-a întrebat paramedicul echipei de salvare.

– Sunt bine, dar trebuie să caut niște documente importante, am răspuns.

– Nu se poate, e periculos, clădirea poate să se prăbușească în orice clipă, mi-a spus un ofițer al apărării civile. Trebuie să vă evacuăm imediat. Vă coborâm cu macaraua.

– Aș fi vrut ca tot ce mi s-a întâmplat să fi fost doar un coșmar din care mă voi trezi, a continuat doamna Geta. M-au dus la un hotel din apropiere cu tot ce mai aveam: Dixi și celularul.

Doamna Geta era o femeie trecută de șaptezeci, fostă profesoară de matematică la un liceu. Locuia singură în apartament, soțul ei murise cu ani în urmă.

– Îmi lipseau multe documente, cardurile de credit, cheile de la mașină – de fapt, nu eram sigură că o mai aveam – dar cel mai mult îmi lipseau fotografiile. Mi-am amintit de un talcioc pe care îl vizitasem la Zagreb, prin anii 1990. Printre altele, am văzut acolo fotografii de familie, poze ale tablourilor de la terminarea liceului, etc, etc.

– Ale cui sunt aceste fotografii și cine le cumpără? – am întrebat-o pe vânzătoare, povestea doamna Geta.

– Sunt oameni care în timpul războiului din Iugoslavia pierduseră tot ce aveau ca amintire de la familiile lor, mi-a răspuns vânzătoarea, și le cumpără ca să aibă fotografii de familie, chiar dacă sunt ale altora.

Doamna Geta mergea zilnic la fosta ei locuință. În repetate rânduri i-a rugat pe cei de la apărarea civilă s-o lase să înăuntru ca să caute lucrurile importante, printre care și portretul soțului ei, dar nu a reușit.

Într-una din zile, lângă blocul în care a locuit l-a întâlnit pe primarul orașului. L-a rugat s-o ajute să recupereze cel puțin fotografia soțului ei. A doua zi blocul urma să fie demolat.

– Stăteam și priveam locuința mea, unde am stat douăzeci de ani, a povestit doamna Geta. La un moment dat a sunat telefonul. Era unul dintre tehnicienii de la apărarea civilă.

– Sunt în salonul dumneavoastră, unde e fotografia soțului?

– Era pe raftul de sus al vitrinei.

Curând a apărut un ofițer de la apărarea civilă, înalt, cu cască și vestă galbenă, cu fotografia lui Eugen în mână. M-au copleșit lacrimile, m-am repezit la ofițer, l-am îmbrățișat și i-am mulțumit.

Doamna Geta nu a mai fost nevoită să cumpere fotografii de la talcioc…

Andrei Schwartz

04/07/2025