Sandu, portar la Spitalul de Boli Infecțioase din Cluj, era una dintre persoanele cele mai importante ale clinicii. Era decanul de vârstă al portarilor acestei instituţii, lucra acolo de peste două decenii. Era un om bine făcut, cu nasul roșu-vinețiu din cauza consumului de alcool. Nu era un secret, lui Sandu îi plăcea să bea, dar niciodată în timpul serviciului. Întotdeauna era la curent cu tot ce se întâmpla în spital.

Într-o duminică diamineaţa, când am intrat în gardă, Sandu era foarte agitat:

– Domnule doctor, mergeți repede la Terapia Intensivă, acuma s-a internat o vrabie!

– De ce vrabie vorbești, măi omule?

– Un pacient cu o vrabie severă, mi-a răspuns Sandu.

– Poate rabie, turbare?

– Ăsta e cuvântul, mi-a dat dreptate portarul.

Am alergat la Terapia Intensivă. Într-adevăr, se internase un om cu diagnosticul de rabie și, precum era și de așteptat, era în stare critică. Lângă el l-am găsit pe colegul meu care tocmai își termina garda și el mi-a relatat cazul.

Sandu era prieten bun cu directorul spitalului, cu care bea cafea în fiecare dimineață și îl anunța când sosea o vizită inopinată a Direcției Sanitare, dar era amic și cu poștașul care de ani de zile aducea scrisorile recomandate. Cu acesta din urmă stătea la taifas în holul spitalului, așezați comod pe fotolii, când omul se mai odihnea puțin.

Într-o zi de vară, Vasile, poștașul, îmbrăcat în uniforma PTTR și cu chipiu, transpirat roșu din cauza căldurii, și-a parcat bicicleta, a intrat în holul răcoros a spitalului și s-a așezat pe un fotoliu. Sandu i-a adus un pahar cu apă.

– Ce bine ți-e ție, Sandule, i-a spus poștașul, nu te obosești, stai tot timpul pe scaun la răcoare, ca un domn, în vreme ce eu urc dealul cu bicicleta până la spitalul vostru, mor de cald, sunt ud leoarcă. Spune-mi, e drept să fie așa?

– Măi Vasile, nu oricine termină o facultate, i-a răspuns Sandu serios.

M-a pufnit râsul, mi-a plăcut răspunsul lui.

Într-una din zile, Sandu a făcut o enterocolită severă care a necesitat internare și rehidratare intravenoasă. Poștașul l-a vizitat. Pe undeva se simțea vinovat, pentru că adesea îi aducea plăcinte făcute de soția lui și Sandu le savura. Să fi fost de la plăcinte?

– Nu-ți fă griji, i-a spus portarul, nu e de la plăcinte, ultimele pe care mi le-ai adus nu le-am mâncat, le-am uitat la servici.

După ce PTTR a introdus serviciul de oră exactă la telefon, într-o seară de gardă l-am auzit pe Sandu certându-se la telefon.

– Mulțumesc doamnă, am înțeles, dar îmi mai spui încă o dată îmi spui cât e ceasul, te înjur.

– Ce s-a întâmplat, Sandule? – l-am întrebat.

– Nu înțeleg, mi-a răspuns Sandu. Ridic telefonul, fac prefixul pentru convorbiri cu orașul şi când colo, îmi răspunde o doamnă și îmi dă ora exactă. I-am mulțumit o dată, de două ori, și de fiecare dată când ridic receptorul e aceeași doamnă cu ora exactă.

– E un robot, nu e o persoană reală, nu te poți certa cu el.

– Păcat, mi-a răspuns, are o voce foarte plăcută.

Într-una din ultimele zile, înainte de emigrare, Sandu m-a întrebat dacă și acolo unde plec sunt oameni turbați, adică cu rabie.

– Sper că nu, i-am răspuns, dar mai știi…

Andrei Schwartz

17/08/2025