În memoria Familiei Elena și Nicolae Popa

În anii ’50-’60, Dan era un prenume dat frecvent copiilor, poate și pentru că Dănuț era unul din personajele principale ale romanului La Medeleni al lui de Ionel Teodoreanu. Au existat și doi domnitori valahi cu acest nume – Dan I, fratele lui Mircea cel Bătrân (cca. 1384-1386) și Dan II (1422-1431) – dar nu sunt amintiți în manualele școlare. Revenind la literatură, posibile surse de inspirație pentru prenumele Dan putea fi poemul lui Vasile Alecsandri Dan, căpitan de plai sau romanul Dan, de Alexandru Vlahuță. Și azi întâlnim multe persoane cu acest prenume și chiar ca nume de familie.

Primul Dan – de fapt, Dănuț – pe care l-am cunoscut încă în copilărie era băiatul vecinilor de vizavi. Cred că pentru mine el a acoperit lipsa unui frate. Treceam strada și eram unul în curtea celuilalt. Era cu doi ani mai mic decât mine și am copilărit împreună. Nu știu de ce, dar îl percepeam ca fiind cu mult mai mic decât era în realitate.

Dănuț era singur la părinți. Mama și tanti Lenuța, mama lui Dănuț, erau foarte apropiate, ca niște surori. Tanti Lenuța apare și în povestirea Ionii pozitivi din copilăria mea (https://baabel.ro/2025/04/ionii-pozitivi-din-copilaria-mea/). Știau aproape totul una despre cealaltă. Așa este când surorile se căsătoresc, nu întotdeauna locuiesc în apropiere, iar nevoia de confesiune și ajutor imediat se manifestă puternic între vecini aduși de capriciosul hazard.

Nenea Nicu, tatăl lui Dănuț, era pentru tata domn’ inginer. Nu absolvise Politehnica, dar era un adevărat profesionist în domeniul telefoniei. El are meritul de a fi inventat „cuplajul”, o invenție revoluționară din anii ’60, care a dublat peste noapte numărul posibil al abonaților telefonici. „Cuplații” se aflau pe două ramuri ale aceluiași fir pornit de la centrala telefonică. Având același număr, telefonul suna la ambele adrese, amândoi ridicau receptorul, dar rămânea să vorbească cel solicitat. Facturarea era pe abonat, numărându-se automat impulsurile (1 impuls pentru 3 minute). Singurul inconvenient era că cei doi cuplați își puteau asculta unul altuia convorbirile.

Normal că familia Popa a fost una dintre primele de pe strada noastră care a avut telefon. Domn’ inginer era solicitat la orice incident tehnic din centrală. Și, cum eram foarte apropiați, am beneficiat și noi de telefon. Nu oricine avea telefon și nu era o tragedie să nu ai. Pentru urgențe existau telefoane publice. Cel mai apropiat era la centrul de pâine, dar îl puteai folosi numai când magazinul era deschis. E drept că telefonul nu devenise de nelipsit, ca în zilele noastre.

Nenea Nicu era foarte respectat în cartierul Rahova și nu numai. Familia Popa a fost și prima cu televizor printre vecinii noștri și noi am profitat. În dormitorul lor am văzut nenumărate filme documentare la Teleenciclopedia, multe emisiuni de varietăți și, mai ales, Telecinemateca. Acolo ne-am format gustul pentru filme de calitate și emisiuni de știință popularizată, atât eu, cât și sora mea.

Urmăream ziarul săptămânal Programul TV și seara mergeam la vizionare. Adesea Dănuț încă nu era pregătit de culcare. Atunci o ajutam pe mama sau pe bunica lui, îl îmbrăcam în pijama și făceam orice era necesar, ca să nu pierdem nici măcar acordurile de început ale emisiunilor preferate, acorduri rămase în memoria afectivă și astăzi. Noi, spectatorii, ne așezam pe scăunele mici, pe care uneori le aduceam de acasă – și acum am o tresărire când văd astfel de scăunele.

Mă mir și acum cu câtă îngăduință ne-au primit acești oameni pe care îi deranjam seară de seară cu prezența noastră în dormitor. Nenea Nicu, obosit, adormea înaintea lui Dănuț și începea să sforăie. Tanti Lenuța îl mișca ca să dea mai încet volumul trilurilor sale. Cum s-ar spune, aveam și fond muzical suprapus sunetului de la televizor. Mixaj natural ambiental!

Doamna Popa, bunica lui Dănuț, era din Ardeal. Îi plăceau mult dansurile din zona de baștină, de pe lângă Rupea. Când era cazul, noi o chemam și ea se bucura enorm, chiar dacă mai moțăia din când în când lângă noi, tot pe un scăunel mic. O rugam să meargă la culcare, dar abia acum, la bătrânețe, văd și eu ce plăcut e somnul care te fură pe un fond muzical drag, când nu crezi că ai putea adormi.

Vizita de seară la ei era printre bucuriile mult așteptate ale sfârșitului de zi. Acum, când avem și noi propriile familii, ne dăm seama de bunătatea familiei Popa care ne considera de-ale casei.

Tanti Lenuța era și o croitoreasă iscusită, ea ne-a făcut primele rochițe „pe comandă”. Tot ea mi-a cusut și compleul pe care l-am purtat la cununia civilă. Lucra pe atunci la Casa de Modă „Venus”. Hai că am făcut invidioase pe multe cititoare! N-aveți pentru ce. A fost prima și ultima dată când am fost clienta prestigioasei case de modă.

Am multe amintiri cu și despre Dănuț. Venea aproape zilnic la noi și jucam șah, table, tabinet, țintar, pâinici… Noi, fiind mai mari, îl cam băteam. Odată s-a necăjit rău de tot și mi-a spus cu năduf: „Hei, prost să fii, noroc să ai!”, iar eu m-am supărat de parcă mă lovise cu ranga în cap! Îmi adusese o ofensă ca de lezmajestate. Doamne, cât de dragă îmi e acum amintirea aceasta!

Noi trebuia să dedicăm lecțiilor mai multe ore pe zi decât Dănuț și timpul era prețios. Găsisem ștrengărește un mijloc de a-l face să plece acasă. Dacă îi puneam o întrebare de școală și el nu știa, se ridica să plece. Obraznice și nerecunoscătoare, tot noi păream supărate să întrerupem din cauza lui jocul în trei din acea zi! Cât de greu ne era să-i spunem că trebuie să oprim jocul! Cât mi-aș dori să stăm acum și să depănăm amintiri! Cu siguranță, ne-am cere iertare pentru acele copilării cam necuviincioase. Dar nu e cu putință. Dănuț a murit la scurt timp după serviciul militar, în urma unui grav accident de mașină. Avea 22 de ani. S-a întâmplat la numai câteva zile după ce eu născusem primul copil. Am suferit mult atunci. Era prima oară când pierdeam pe cineva foarte apropiat și drag.

Într-o zi, studentă fiind, l-am întâlnit pe nenea Nicu pe Calea Victoriei. Nu ne mai era vecin, căci se mutaseră la bloc. Era cu un coleg de serviciu. L-am salutat și mi-am arătat bucuria de a-l revedea, îmbrățișându-l în mijlocul drumului. După puțin timp am auzit de la pe mama că domnul care îl însoțea s-a mirat că o domnișoară îi spune Sărut mâna! Dar tot așa l-aș saluta și acum, dacă ar mai trăi!

Tanti Lenuța a supraviețuit tuturor membrilor familiei și în ultima parte a vieții, soțul meu și cu mine am ajutat-o cât am putut. Am dus-o în Ardeal, la o ultimă revedere cu rudele soțului, și la Ciupercenii de Teleorman, unde mai avea rude proprii. Eu îi știam aproape pe toți, pentru că veneau des la București, la familia Popa, cu diferite nevoi. Am fost martorii bucuriei că a reușit să mai vadă o dată locurile și rudele dragi. Mi-a rămas în memorie și bucuria celor vizitați pe neașteptate. Una din aceste vizite a fost subiectul povestirii mele intitulate Apa vie, publicată anul trecut în revista Leviathan.

Ultima dată când l-am văzut pe Dănuț – căci așa a rămas el pentru noi – a fost în ziua logodnei mele, ziua când am împlinit 24 de ani. Dănuț era în permisie. Mi-a adus un ghiveci cu o lalea roșie. M-am bucurat mult, dar aceasta avea să fie și ultima oară când l-am văzut în viață. La sfârșitul aceluiași an, în noiembrie 1974, avea să moară.

Dănuț avea darul ca orice sămânță pe care o punea în pământ încolțea. Eu nu mă pot lăuda cu așa ceva. Din anii copilăriei am înțeles că plantele nu primesc impuls vital de la orice săditor. Există un mediu nevăzut care le face să comunice cu cel care le îngrijește. Probabil că eu nu aveam receptor-transmițător pentru o astfel de comunicație și semințele puse de mine pur și simplu nu încolțeau. Dintotdeauna i-am admirat pe oamenii care se pricep la îngrijirea plantelor. Mie îmi plac mult plantele, dar păstrez distanța față de ele, știu că prezența mea prea apropiată le poate dăuna. Cum s-ar spune, am semnat cu ele un pact de neagresiune. Nu le-aș face niciun rău, dar le îngrijesc cu multă precauție. Păstrăm distanța și ne ignorăm reciproc, ca doi soți divorțați, nevoiți să se întâlnească la diferite evenimente în familia, nu demult, comună.

Dănuț a pus în pământ multe semințe și bulbi care au dat rod și ai căror urmași au crescut în continuare. Poate mai cresc și azi, când el nu mai este. De aceea îmi face plăcere să primesc în dar lalele roșii. Cine știe? Poate în buchet e o lalea, urmașa unui bulb pus în pământ de Dănuț.

Elena Stoican,

București, 17 septembrie 2025

Sursa imaginii

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/d/df/A_tulip_rote_tulpen_1f.jpg

Vulkano Uwe H. Friese , Bremerhaven, CC BY-SA 3.0 <https://creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0>, via Wikimedia Commons