Număr vizualizări 26 ori

Mă numesc Deus. Am cincisprezece ani și m-am născut în Tanzania fără o mână și fără un picior.

Numele mi-a fost dat ca o profeție, încă înainte să mă nasc: Deus, Dumnezeu. Mama a rostit acest nume când moașa îi ștergea sângele de pe picioare, iar Cel de Sus încă nu hotărâse dacă mă va lăsa să trăiesc. Odată, la umbra unui copac, mama mi-a spus cu lacrimi în ochi că în acel moment a simțit o mână caldă care o încuraja. Aveam un trup incomplet. Brațul stâng mai funcționa încă. Aproape toată mâna dreaptă îmi lipsea. Iar piciorul drept? Era doar umbra unui picior. Mă târam ca o șopârlă. Copiii din sat, nemiloși, mi-au dat tot felul de porecle. Iar doctorii mă examinau ca pe cineva care purta semnele nenorocirii, sperau într-o minune, dar nu îndrăzneau să creadă în ea cu adevărat. Eu nu voiam decât să stau în picioare, să mă joc, să dansez… Am simțit ce înseamnă să vezi lumea de jos, din praf.

Atunci am zburat într-o țară îndepărtată, Israel, la spitalul Wolfson, unde mi-au reparat inima. Mi-au făcut și o proteză în locul piciorului drept și apoi m-au dus la fizioterapeutul Arie-John – un om înalt, care mergea cu pași măsurați și care avea amintirea multor copii cu trupul reparat. Nu m-a întrebat dacă mă doare. El știa că da. S-a uitat și dincolo de membrele mele deformate și de proteză, într-un loc în care nimeni nu a avut răbdarea să privească, în “interior”. Într-o zi a adus cu el o cutiuță cu o casetă.

– Ceaikovski, a spus. Concertul pentru vioară numărul 1.

A introdus-o într-un casetofon vechi și a apăsat pe un buton. Și lumea mea s-a schimbat. La început erau doar picături de sunete, ezitante, ca prima ploaie pe un pământ ars de soare. Încet-încet au crescut, s-au extins, până au devenit un râu învolburat. Apoi s-a petrecut o minune: corpul meu a început să se miște de la sine. Nimeni nu mi-a poruncit, nimeni nu m-a obligat. Muzica mi-a cerut-o și ceva în mine a înțeles. Muzica mi-a spus:

– Ridică-te! Nu alerga, nu sări! Dansează!

Am început să dansez. Stângaci, cu durere, cu un picior protetic care încă nu devenise parte din mine. Am căzut. Dar de data aceasta nu am plâns. Fiecare notă era o promisiune:

– Eu sunt aici chiar și atunci când cazi. Sunt alături de tine atunci când te ridici.

Zilele au trecut și fiecare cădere era mai puțin dureroasă. Fiecare ridicare, mai fermă. Iar concertul a devenit pentru mine un fel de coloană vertebrală invizibilă.

Și atunci, într-una din dimineți, am mers. Doi, trei pași. Și în cele din urmă, am alergat. Nu departe. Nu repede. Dar am alergat. Iar muzica? Nu îmi mai răsuna în urechi, ci în suflet, în oase, așa cum face muzica adevărată.

Într-o zi, după zeci de căderi, m-am apropiat de Arie-John, cel care mi-a pus caseta cu muzica lui Ceaikovski. El stătea într-un colț, cu ochii săi tăcuți și cu mâinile încrucișate. L-am îmbrățișat. Eu, copilul cu membrele mele neîndemânatice, l-am îmbrățișat.

– Poate că a intervenit Deus, i-am spus.

El a închis ochii. Mi s-a părut că îi curge o lacrimă. Iar eu l-am ținut strâns, aproape de mine. Muzica nu mai venea din aparat. Venea din mine.

Am înțeles că numele Deus mi-a fost predestinat. Eram un copil care pur și simplu voia să danseze.

Deus dansează pe muzica lui Ceaikovsky.

Arie-John Liebermann, Israel

(Tradus din ebraică de Tiberiu Ezri)

Despre autor

Familia lui Arie-John Liebermann era din Belgia. El s-a născut în 1951 la Antwerpen și a imigrat în Israel în 1972. S-a căsătorit cu o imigrantă din Ucraina, au trei copii și trei nepoți.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, tatăl lui a fost luat la lagărul de muncă Les Mazures din Munții Ardeni francezi, de acolo la Drancy, ghetoul de lângă Paris, și de acolo la Auschwitz. A trecut și prin marșul morții de la Auschwitz la Buchenwald. A fost singurul supraviețuitor din întreaga familie. Toată viața a refuzat să discute despre acest subiect. Mama lui Arie-John a fost ascunsă în Belgia de creștini cu suflet nobil. Ea are 97 de ani și trăiește la Antwerpen, într-un cămin de bătrâni. Arie-John o vizitează frecvent. El mai are o soră în Israel și un frate în Franța.

Încă în Belgia s-a specializat în fizioterapie. A urmat această profesie și în Israel, devenind șeful secției de fizioterapie de la spitalul Wolfson, de unde îl cunosc de mai mulți ani. Este pasionat de muzica clasică și scrie povestiri. Subiectul lui principal este ființa și sufletul uman. El a fost cel care l-a introdus pe Deus în lumea muzicii. Și Deus, cu proteză la picior și fără o mână, a început să danseze!

Tiberiu Ezri

Sursa imaginilor și a videoclipului:

Colecția lui Arie-John Liebermann.