Număr vizualizări 28 ori
Clujul avea mai mulți bufoni ai străzii, cel mai vestit dintre ei fiind Lulu. Era ușor de reținut după chip – odată văzut, nu-l mai uitai. Era mic de statură, grăsuț, cu fața ovală, cu nasul, gura și ochii mari. Avea o voce groasă, inimitabilă. Era uşor retardat, „sărac cu duhul”, dar nu râdeai de el, ci alături de el.
“Dă-mi un leu de tri” Astea erau vorbele pe care ți le spunea când te întâlnea. Uneori, când era prost dispus, putea să-ți ceară și “un leu de cinci” și dacă nu-i răspundeai, se lua după tine cu “Mă ceacănăule (prostălăule), ai auzit?” Avea ceva foarte blând și fragil și mult umor.
În tinerețea mea, Lulu era unul dintre cei mai populari oameni ai Clujului, mai cunoscut decât multe personalități ale orașului. Toți se opreau să vorbească cu el și îl ajutau. Pe paltonul lui lung până la glezne erau cusute ecusoanele tuturor școlilor din Cluj. Cel mai mult îi plăcea să circule între strada Napoca și Piața Libertății. Avea buzunarele pline cu bomboane pe care le împărțea copiilor mici. La “Croco” venea des și era întâmpinat ca un rege, toți îl invitau la masă și îi cumpărau prăjitura preferată. Adesea apărea pe la nunți și era primit cu aplauze. La asemenea ocazii, uneori cânta Una paloma blanca și ca răsplată primea mulți “lei de tri” pe care îi dăruia mirilor. Avea o voce bună de bariton, cânta adesea și pe stradă pentru “un leu de cinci”. Era mascota echipei de fotbal a Universității Cluj. La meciuri stătea lângă antrenor, îmbrăcat în tricoul echipei, dădea mâna cu jucătorii și când echipa marca gol, făcea tumbe, spre distracția spectatorilor.
Circulau despre el multe povești. Una era întâmplarea cu doi tineri milițieni. Într-o seară a fost ridicat și dus la secția de miliție pentru tulburarea liniștii. Comandantul s-a mirat să-l vadă pe Lulu, regele străzii, adus la secție.
– Ce faci aici, Lulule?
– Ce să fac, domnu’ șef? I-am adus pe ăștia doi, că nu știau unde-i secția, a răspuns scurt.
Lulu era o pată de culoare în anii cenușii ai dictaturii comuniste, îi făcea pe oameni să râdă și să mai uite de necazuri.
Personal am avut două întâmplări cu Lulu.
Într-o zi, pe la începutul anilor șaptezeci, am trecut pe strada Napoca. Nu eram prea bine dispus. L-am întâlnit pe Lulu care, bineînțeles, mi-a cerut “un leu de tri”. După ce i-am dat, Lulu m-a întrebat:
– De ce ești supărat, domnule? Te-ai certat cu drăguța ta?
Nu i-am răspuns. În Piața Libertății l-am întâlnit din nou. S-a apropiat și mi-a spus:
– Uite aici “un leu de cinci”. Du-te și cumpără-i niște flori la fătuța ta, o să vezi că te împaci cu ea.
Am rămas tablou. I-am întins banii, dar până să mă dumiresc, Lulu plecase.
Într-o seară când eram de gardă la spital, m-a sunat portarul și mi-a spus că cineva face scandal. Era Lulu. M-a studiat o vreme după care mi-a spus:
– Domnule, lasă-mă s-o văd pe sora mea, e internată la secția de gălbinare.
I-am permis vizita, dar am refuzat “leul de tri” pe care mi i-a oferit.
– Dă-i mai bine portarului, i-am spus.
M-a privit nedumerit și a plecat să-și vadă sora.
“Cel mai iubit nebun al Clujului” a murit în 2006, la vârsta de 50 de ani. A fost una din figurile legendare ale orașului. A fost înmormântat la Cimitirul Central (Házsongárd), ceremonia fiind finanțată de autoritățile locale. La înmormântare au participat peste cinci sute de persoane…
Sursa imaginilor: pagina de Facebook: Lulu faţă-n faţă cu nebunii României
Andrei Schwartz
16.02.2026
