Număr vizualizări 34 ori
Vorbesc despre linia roșie ca limita maximă pe care nu o poți depăși fără să afectezi politic, economic, militar sau moral legislația sau securitatea unei țări, o persoană, o acțiune politică și multe altele. A trece peste linia roșie se face numai în cazuri extreme. Întâi atragi atenția adversarului ce înseamnă pentru tine linia roșie. De pildă, în relațiile lumii cu Iranul, linia roșie a fost crearea unor capacități tehnice pentru realizarea programului său nuclear, pentru Rusia – atacul mișelesc și agresiv împotriva Ucrainei.
Deosebit de gravă trebuie să fie situația când se procedează la amestecul în treburile interne ale unui stat. De obicei, un lider politic se ferește să depășească linia roșie, conștient fiind de consecințe. Dacă nu-și dă seama că a ajuns la acea limită, este avertizat de consilierii săi, de specialiști sau chiar de cei vizați. Liderul poate să-i asculte sau nu, în funcție de personalitatea lui.
De când Donald Trump este președintele Statelor Unite, m-am întrebat adesea dacă pentru el există noțiunea de linie roșie pe care nu ar trebui să o depășească. Probabil, când este vorba de alții împotriva Statelor Unite. Altfel, pur și simplu, nu-i pasă și se poate afirma că uneori a și abuzat de situație. Din această atitudine au luat naștere toate tulburările pe plan global care au dat peste cap ordinea mondială postbelică, acordurile care au reglementat relațiile dintre state și ne-au ferit de un al treilea război mondial.
Recent, la München, la actuala ediție a Conferinței internaționale pentru securitate, secretarul de stat american, Marco Rubio, a spus cu subiect și predicat că nu mai există vechea ordine mondială, ea a devenit desuetă, e nevoie de una nouă, care să satisfacă ideologia MAGA a lui Donald Trump, conservatoare și iliberală, care pune pe locul întâi interesele Statelor Unite în detrimentul alianțelor politice și tratatelor, al intereselor de securitate, economice și de altă natură. Exemplele cele mai concludente sunt impunerea tarifelor comerciale exagerate ca sancțiuni împotriva statelor care nu sunt de acord cu politica președintelui american, răpirea președintelui Maduro sau asaltul (politic, nu concret) împotriva Groenlandei.
Toate acestea au fost de-acum dezbătute și comentate. Ceea ce m-a determinat să abordez subiectul a fost un gest al președintelui american, revoltător pentru toți oamenii de bun simţ. El a reluat tema grațierii premierului israelian, Benjamin Netanyahu, implicat într-un proces de corupție, și a cerut insistent președintelui israelian, Isaac Herzog, să-l grațieze înainte de formularea sentinței, afirmând că dosarele împotriva premierului ar fi nelegitime și că, datorită comportamentului acestuia în timpul războiului din Gaza, merită această decizie. A doua zi zi după vizita premierului israelian la Washington, Trump a declarat ziariștilor, inclusiv celor israelieni, că “aveți un președinte care refuză să-l grațieze. Eu cred că ar trebui să-i fie rușine”. ”Israelienii ar trebui să exercite presiuni asupra lui Herzog ca să-i acorde grațierea,” a mai spus el. Este scandalos că nu i-o dă.” (Declarația poate fi văzută și ascultată într-o înregistrare video a publicației Global News din 12 februarie).
În replică, într-un comunicat al Administrației Prezidențiale se arată că Israelul este un stat de drept, suveran, și că nicio presiune externă sau internă nu va influența decizia finală. Instituția a precizat că cererea de grațiere se află în prezent sub evaluarea Ministerului Justiției și va fi analizată de Herzog doar după finalizarea procedurilor legale, conform legii și propriei conștiințe.
Nu este pentru prima dată că Trump a solicitat președintelui să ia această decizie, de altfel ilegală, demersul fiind considerat de numeroși analiști ca un amestec în treburile interne ale altei țări. În Israel, cererea a provocat dezbateri, opinia generală a fost că nu trebuie să i se dea curs, deoarece ar afecta prestigiul președintelui, care ar putea fi acuzat că nu respectă legislația țării.
Fără nicio îndoială, Trump a încălcat o linie roșie, iar în acest caz este vorba, în afara imixtiunii în treburile interne ale altui stat, de neluarea în considerare a independenței justiției, a principiului separării puterilor în stat și a prerogativelor președintelui. Este, din păcate, încă un exemplu al viziunii americane asupra modalității de soluționare a unor probleme în viitoarea ordine mondială.
Eva Galambos
