Număr vizualizări 32 ori
După vizita la Omaha şi conferinţa de la Washington, am ajuns la New York în ziua de 16 Decembrie la orele serii. La gara Penn, aflată în mijlocul Manhattan-ului, refăcută faţă de cea pe care mi-o aminteam, mă aştepta prietenul meu V. L. Sala principală, ce poartă numele lui Daniel Moynihan [1] este o expansiune a gării originale Penn, şi oferă posibilităţi de călătorie către noi direcţii. Ajunsă aici, am simţit că revin într-o lume pe care o cunoşteam, dar de această dată, principalul meu obiectiv era să reîntâlnesc prieteni din tinereţe.
Ce senzaţie plăcută, să fii aşteptat de un prieten care te va conduce la hotelul ales cu totul din întâmplător, foarte aproape de gară.
În timpul celor cinci zile la New York, am reuşit – singură sau cu prietenii – să ajung şi la unele obiective turistice. Pentru prima seară, îmi cumpărasem un bilet la Carnegie Hall[2].
Concertul era susţinut de quintetul „Vengerov si prietenii”. Iniţial aş fi preferat să-l pot vedea pe Maxim Vengerov [3] ca violonist solist, dar a trebuit să mă mulţumesc cu participarea sa într-un grup concertant alături de alţi muzicieni.
Următoarele zile erau programate pentru întâlnirea cu prietenii mei „vechi” şi foarte buni DDB, pentru a vizita împreună, două locuri necunoscute de mine. Este vorba de inedita „grădină botanică” situată în partea sudică a oraşului, numită „High Line” şi Muzeul de artă americană Whitney care o mărgineşte la capătul dinspre sud-vest.
Ultima zi a şederii a fost o întâlnire aproape inedită, o lungă discuţie şi depănare de vieţi şi amintiri cu B.L, valoroasa solistă a corului de copii de la Bucureşti în anii `70, cu o voce profundă, amintind-o pe cea a lui Edith Piaf.
Drumul cu V.L. pe 7’th Avenue, de la gară spre hotel, l-am făcut trecând prin mulţimea de oameni grăbiţi, în timp ce noi eram deja în lumea „noastră”, departe de zarva şi zăpăceala din jur. Întâmplarea făcuse că ultima noastră întâlnire, avusese loc la Bucureşti, chiar în toamna anului trecut.
Am căpătat o cameră la etajul 14, o cameră care avea să-mi dea mult de furcă din cauza funcţionării nereuşite a aparatului de aer condiţionat
După ce am lăsat bagajul la hotel, am plecat împreună cu Vlad, într-o plimbare lungă de-a lungul lui Broadway, spre strada 57, unde se află Carnegie. M-am lăsat condusă agale şi fiind doar cu o săptămână înaintea Crăciunului, nu era de mirare cât de animată era strada. Astfel am ajuns în scurt timp în vestitul Time Square. Lumini, reclame, gălăgie, lume… Time Square before Christmas 2025
Dintr-o dată, mi-au atras atenţia ţipetele, care se voiau cântece, în limba idiş, ce rosteau cuvinte pe care oricum nu le-aş fi înţeles. Patru tineri evrei (aş fi spus evreiaşi) scunzi (poate copii) şi îmbrăcaţi în „uniforma – cămaşă şi pantalon” alb-negru a religioşilor ortodocşi, cei patru făceau un zgomot deranjant în mijlocul pieţei, dansând într-o horă, în timp ce strigau cu voce tare. Era a treia zi de Hanuca, motiv pentru care un rând de camionete, staţionau în spatele tinerilor, aliniate în rând, lăsând să se vadă câte o lampă din metal gri, adică o Hanukia, cu lumânările (vezi becurile) zilei a treia, aprinse. Era un spectacol gălăgios, inestetic şi mai ales doritor de a atrage atenţia. Mă gândeam pe de-o parte la libertatea de „exprimare” care aici continuă să persiste, în ciuda atmosferei globale potrivnice evreilor, identificaţi de cele mai multe ori ca israelieni. Pe de altă parte, îmi spuneam de ce trebuie aceşti tineri să se dea în spectacol, într-o lume, care, mă îndoiesc că îi iubeşte.
Drumul a continuat cu un popas la o pizzerie ultra-aglomerată şi un altul în staţia de metro unde mi-am cumpărat o cartelă pentru următoarele şapte zile, pe care o voi putea folosi la orice mijloc de transport în comun (se numeste OMNY). În cele din urmă ne-am despărţit în faţa intrării de la Carnegie Hall.
M-am orientat cu ajutorul plasatoarelor şi am ajuns la locul meu, aflat în mijlocul sălii. Fiind destul de târziu nu am putut vedea mai nimic din arhitectura interioară sau decoraţiile sălii atât de prestigioase. Un lucru a fost cert, m-am aşezat pe scaun, cu haina de iarnă în braţe şi am încăput destul de greu. Aproape că ne atingeam unii pe alţii, totul era foarte strâmt şi incomod, nu mi – a făcut nici o plăcere să stau aşezată. Speram ca programul să recompenseze lipsa de comoditate. Dintre cele câteva săli de concert renumite pe care le-am vizitat, nici una nu întrece în frumuseţe şi chiar sonoritate excelenta, sala Ateneului Român. Iar dacă cuiva, nu i-au trecut încă paşii pe acolo, faceţi-o fără ezitări. Nu sunt multe săli atât de frumoase, evocatoare si cu o sonoritate deosebitâ.
Cele două piese din program erau Quintetul de pian nr. 34[4] cu interpretarea la pian a lui Yefim Bronfman, cunoscut publicului israelian şi cel de clarinet nr. 115[5]. Cu Maxim Vengerov la vioară, alături de patru muzicieni talentaţi, printre care, o doamnă la vioara a doua.
Maxim Vengerov este un violonist celebru, născut la Novosibirsk, israelian în momentul de faţă, este cotat printre marii violonişti ai epocii, având şi o activitate educativă bogată în favoarea tinerilor muzicieni talentaţi.
M-am întors seara la hotel cu un autobuz care m-a lăsat destul de aproape. Am avut câţiva dascăli buni în ale transportului new-yorkez.
Ziua următoare urma să fie o premieră, poate evenimentul cel mai inedit la New-York. Este vorba de întâlnirea cu membrii familiei mele, din partea maternă. Lanţul genealogic matern, cu partea sa americană, a început atunci când cei doi fraţi ai bunicii mele, Clara Ichill, din Botoşani, au ajuns în SUA înaintea Primului Război Mondial.
Este vorba de Iosif, în postura sa americană Joseph Ishill (1888-1966)[6], maestru tipograf, care a înfiinţat în anul 1926 în statul New Jersey o tipografie, „Oriole”, după numele fiicei mezine. Acolo a publicat literatură radicală sau europeană până la închiderea tipografiei în 1964.
Încă din tinereţe, Joseph a fost un om cu vederi anarhiste, deţinând în casa părintească o bibliotecă bogată. De această bibliotecă, care cuprindea cărţi ale socialiştilor utopici, dar şi ale lui Bakunin sau alţi anarhişti ruşi, a profitat în adolescenţă mama mea, Malvina Herşcovici. Încercând diferite căutări în catalogul de cărţi „worldcat.org”, spre surprinderea mea, apare numele lui Joseph, ca autor al câtorva lucrări. Faptul că tipografia „Oriole” a avut un rol în lumea gazetărească, poate şi literară a vremii, cel puţin în zona în care a funcţionat, se poate deduce din cele de mai jos:
Al doilea frate, George Ishill a trăit în Florida, iar cele două familii nu au fost în legătură.
Legătura cu membrii familiei, americani, a fost extrem de vagă în timpul perioadei comuniste, se cam ştia că nu era bine-venită corespondenţa cu „străinătatea”. Lipsa corespondenţei a continuat până nu mult, când am reluat legătura cu nepotul unchului Joseph, Ronald Ishill. Ne-am întâlnit, Ron, soţia Pat şi fiul Craig la o cafenea. Am vorbit despre trecut, despre rudele cunoscute, am văzut nenumărate poze de familie, dar nu am rămas cu certitudinea,că firul legăturii noastre s-a reînnodat cu adevărat.
În zilele următoare, fie cu DDB, fie cu V.L, mi-am reluat mai de voie, mai de nevoie, postura de turistă, în ciuda iernii încă în faşă.
Primul obiectiv a fost “High Line”[7], o platformă proiectată inițial la începutul anilor 1930 ca o linie feroviară de marfă. Construcția a început în 1929 şi a fost inaugurată îm 1933. Proiectul a făcut parte din proiectul de îmbunătățire a traficului urban local, menit să elimine pericolul circulaţiei trenurilor la nivelul străzii. Astăzi, “High Line” este o autentică grădină botanică, de-alungul căreia îţi poţi permite o promenadă cu deschideri spre privelişti ale clădirilor mai vechi sau mai moderne, încercând sentimentul foarte plăcut al plimbării printr-o grădină ecologică.
În fundal se observă clădirea Hudson Yards, la vederea căreia te întâlneşti cu o altă realizare arhitectonică neobişnuită, “The Edge”[8], un balcon sau punct de observaţie deasupra New-Yorkului, la etajul 100 al clădirii. Nu ar fi intrat în lista mea de priorităţi.
În anul 2004 s-a desfăşurat o competiţie internaţională pentru reconstituirea zonei “High Line”, câştigătorii fiind firma de arhitecţi James Corner Field Operations, Diller Scofidio + Renfro, în colaborare cu Piet Oudolf, un specialist olandez în grădinărit, a cărui politică de grădinărit se bazează pe folosirea plantelor perene [9].
Am dat numele acestor companii de arhitecţi, pentru că în efortul depus pentru a înţelege câte ceva despre “măreţia” activităţii de construcţie a grădinii, a trebuit să fac destul de multe investigaţii, din păcate post-factum, sau mai bine zis post-vizită.
Una dintre firmele care au concurat atunci, era cea a marii arhitecte irakiene Dame Zaha Hadid (1950-2016)care a trăit în Marea Britanie şi este considerată unul din marii arhitecţi ai secolului XX. “Hadid a adoptat pictura ca instrument de design și abstracția ca metodă de „reinvestigare a experimentelor avortate și netestate ale modernismului […] pentru a dezvălui noi domenii ale construcției”.Am menţionat-o pe Hadid din dorinţa de a scoate în evidenţă cât de departe poate ajunge o femeie de origine irakiană în competiţia uriaşă care există în domeniul arhitecturii mondiale, dominat de bărbaţi. La 31 martie 2016, Hadid a murit în urma unui atac de cord la vârsta de numai 65 de ani la Centrul Medical “Mount Sinai” din Miami, unde era tratată pentru bronșită[10]
În ultimele decenii parcul este cunoscut drept rezultat al proiectului de Agri-tecture, spaţiu verde de mare atracţie, mai ales în anotimpurile florale (primăvara-sfârşitul toamnei)
Ulterior, firma SOM, a fost aleasă pentru construcţia conectorului ce leagă porţiunea care se ramifică la strada 30 către Penn Station, sala Moynihan[11], dar şi către vestul Manhattan – ului [12]. Se realizează astfel o legătură directă de la principalul centru de transport din New York, până la Hudson Yards. Punctele de acces la nivelul ridicat al platformei sunt fie cu ajutorul unor scări simple, altele cu lifturi care permit accesul oricui.
Pentru mine, ziua în care m-am plimbat pe “deasupra străzilor” prin “High Line”, a fost o zi senină, un soare cu dinţi, şi un timp în care am putut reflecta, privi şi regreta desigur, că nu am venit mai informată.
La capătul sudic al promenadei mă aştepta Muzeul de Artă Americană Whitney [13]. Împreună cu prietenii DDB am vizitat câteva Săli ale muzeului fondat în anii 1930-1931 de către artista Gertrude Vanderbilt Whitney (1875 – 1942) care a fost nu numai sculptoriţă, dar şi o doamnă – mecena a Americii, colecţionară de artă americană și fondatoare în 1931 a Muzeului. Atmosfera muzeului este destinsă, şi fiecare etaj are un alt specific, arta expusă este prin excelenţă artă modernă americană. Unele lucrări îmi aminteau de expoziţia artiştilor americani de la începutul anilor ’70 la Bucureşti, în “nemuritoarea” Sală Dalles.
Unii tineri vizitatori aşezaţi comod, privesc în jurul lor, iar alţii trec pe balconul exterior, cu o vedere largă de jur împrejur. Iată câteva imagini surprinse de acolo:
sau
De pe balconul Muzeului Whitney
M-am despărţit şi de acest muzeu cu o senzaţia că oricât ai umbla şi ai vedea, nu ajungi niciodată să te saturi în a privi noutăţile create de oameni, variantele necunoscute, dar atât de inovatoare ale Artei de pe toate meridianele globului:
Theo Triantafyllidis, Greece Pheromone Spa
În ziua următoare, din nou în compania lui V.L, mi-a fost dat să văd, o clădire pe care am considerat-o, a N-a minune a lumii. Este vorba de “Oculus“, clădire proiectată de renumitul arhitect spaniol Santiago Calatrava [14], numită astfel pentru că seamănă cu un porumbel cu aripile deschise gata să-şi ia zborul. Calatrava a proiectat şi podul de la intrarea în Ierusalim.
Clădirea dată în folosinţă în anul 2016, a fost ridicată în apropierea memorialului de la “Ground Zero” [15] Este noul Noul Centru Comercial (World Trade Center) al oraşului New York.
Nu mi-am închipuit că voi scrie sau menţiona acest loc asociat cu unul dintre momentele tragice din istoria modernă a umanităţii. Am trecut însă pe lângă acest loc şi am văzut groapa cea neagră, acolo, unde la 11 septembrie 2001, se prăbuşiseră cele doua blocuri turn. Îmi amintesc perfect această clipă, tocmai intrasem în casă şi televizorul era deschis. Am văzut cum avionul străpunge cu sălbăticie neînţeleasă atunci, partea de mijoc a primului bloc turn şi cum deodată totul se prăbuşeşte: clădiri, vieţi omeneşti, speranţe . Am rămas pe loc, îngrozită.
Oculus, complexul acesta arhitectonic copleşitor, este format din nervuri de oțel albe, ușor curbate, care se ridică de sub pământ pentru a forma o cupolă eliptică deasupra unui hol imens.
Structura fiind transparentă, lumina poate pătrunde de dedesubt, prin podelele de marmură gri și albă. Un panou translucid, numit şi luminator, se întinde de-a lungul coloanei vertebrale a “Oculusului“[16], şi se deschide în fiecare 11 septembrie pentru a onora memoria victimelor.
După ce am trecut prin clădire, împreună cu prietenul meu V.L. am luat prânzul în apartamentul său de pe marginea râului Hudson.
Seara era destinată spectacolului de balet al bine cunoscutei trupe Alvin Ailey, cea mai mare companie de dans modern din Statele Unite [17], întemeiată de Alvin Ailey (1931-1989) [18], care a condus-o, până când viaţa s-a curmat, către faima actuală. Deoarece văzusem la Bucureşti, un spectacol al acestei companiei, gândul m-a purtat înapoi în timp.
Poza de mai jos este o scenă din “Many Angels”, unul dintre cel patru spectacole. Majoritatea spectatorilor erau cupluri tinere, foarte mulţi de culoare, arătând o energie neobişnuită la finalul fiecărui fragment; aplauze frenetice, strigăte de entuziasm, manifestări de bucurie şi implicare ca şi cum ar fi fost tovarăşii celor de pe scenă.
Mai jos, trei minute ale fanteziei cu Ingeri din baletul “O mulţime de îngeri”, pe muzica lui Gustav Mahler.
Compania Alvin Ailey este condusă astăzi de Alicia Graf Mack [19], dansatoare şi profesoară de balet, cu titluri universitare şi o experienţă de zeci de ani ca membră a nenumărate şcoli de balet.
Baletul modern este o specialitate prezenţa pe scenele internaţionale de multe decenii; îmi vine în minte numele lui Pina Baush (1940-2009), una dintre marile balerine şi coreografe ale secolului trecut, născută în Germania, cu o carieră internaţională. A avut spectacole şi în Israel.
M-am întors seara acasă cu acelaşi autobuz, M7 de pe 7’th Avenue, care mă ducea foarte aproape de hotel. Atmosfera din autobuz, chiar la acele ore târzii era neobişnuit de familială. Mă miram…
Îmi rămăsese doar ziua de sâmbătă, în care am aşteptat-o cu o oarecare emoţie pe solista corului de la Bucureşti. Brânduşa, a sosit cu un zâmbet cunoscut din trecut şi am discutat câteva ceasuri în voie şi prietenie. Nu este prima dată când, revăzându-mă cu foşti cunoscuţi din lumea copilăriei şi a adolescenţei, de care viaţa ne-a despărţit, fixându-ne pe meridiane atât de diferite, continuăm a avea în comun, nu numai limba, dar şi experienţele care ne-au format cu decenii în urmă.
Spre seară am plecat într-o scurtă raită de cumpărături la Macy’s aflat foarte aproape de hotel după care am revenit, am strâns bagajele şi mi-am dat seama că vizita mea în SUA s-a încheiat. Dar, aceasta nu înainte de a vă povesti, că am fost foarte aproape de a mă întâlni cu Dna Cristina Toma Salamon, dar în cele din urmă, întâlnirea noastră a fost numai pe calea telefonului Whatsapp. Am purtat o convorbire, care deşi nu ne conoşteam, a durat mai bine de un ceas de seară. Trăirile comune pot fi împărtăşite, chiar atunci când este vorba de o vârstă şi de preocupări diferite.
A doua zi de dimineaţă am luat un taxi către aeroportul J.F.Kennedy, terminalul 4, de unde se face îmbarcarea pentru zborul cu compania El Al. Nu mă mai gândeam decât la orele lungi şi obositoare ale zborului ce va urma. După periplul american de doua săptămâni, rămăsesem în suflet cu multe trăiri, revederi şi amintiri ale unor timpuri care nu se mai întorc.
Veronica Rozenberg
Surse fotografii
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:New_York_Times_Building_-_Bottom_Portion_(48193462432).jpg Ajay Suresh from New York, NY, USA, CC BY 2.0 <https://creativecommons.org/licenses/by/2.0>, via Wikimedia Commons
.jpg){kind=link}
Foto 2-12 – Veronica Rozenberg
Bibliografie:
[1] https://en.wikipedia.org/wiki/Daniel_Patrick_Moynihan
[2] https://www.carnegiehall.org/]
[3] https://en.wikipedia.org/wiki/Maxim_Vengerov
[4] https://www.youtube.com/watch?v=DsT3WkS3UVQ
[5] https://www.youtube.com/watch?v=QnNmM8SMkiU]
[6] [https://en.wikipedia.org/wiki/Joseph_Ishill
[7] https://en.wikipedia.org/wiki/High_Line
[8] https://en.wikipedia.org/wiki/File:Edge_HY.jpg]
[9] https://en.wikipedia.org/wiki/Piet_Oudolf
[10] https://en.wikipedia.org/wiki/Zaha_Hadid
[11] Conectorul High Line – Moynihan, proiectat de Skidmore, Owings & Merrill (SOM), este o extensie lungă de 182 de metri care creează o cale continuă între High Line si Sala Moynihan din gara Penn.
[12] https://www.getyourguide.com/high-line-l3366/
[13] https://whitney.org
[14] [https://en.wikipedia.org/wiki/Santiago_Calatrava
[16] https://www.designingbuildings.co.uk/wiki/The_Oculus
[17] https://en.wikipedia.org/wiki/Alvin_Ailey_American_Dance_Theater
[18] https://en.wikipedia.org/wiki/Alvin_Ailey
[19] https://en.wikipedia.org/wiki/Alicia_Graf_Mack
