Număr vizualizări 445 ori
De obicei, după ce urc în autobuz, caut un loc comod – ideal e dacă mă pot aşeza, dar e bine şi dacă mă pot sprijini cu spatele – scot telefonul celular şi profit de timpul călătoriei pentru a răspunde la mesaje şi e-mailuri, a citi ştirile cele mai actuale sau a vedea noutăţile de pe reţelele sociale. De altfel – şi am mai scris despre asta[1] – majoritatea covârşitoare a călătorilor stau cu nasul în telefon. Din când în când, arunc o privire pe geam ca să nu ratez staţia de coborâre, dar pe ruta mea obişnuită nu mai e nevoie, pentru că „simt” când mă apropii de destinaţie.
Acum câteva zile însă atenţia mi-a fost distrasă la o staţie intermediară, când au urcat în autobuz o mămică frumuşică (deşi cam durdulie) şi o fetiţă cu un ghiozdan turcoaz care vădea că ieşise de la şcoală sau poate de la grădiniţă. Amândouă aveau în mână câte un cornet de îngheţată. Locul de lângă mine era liber, aşa că mama şi-a instalat copilul şi i-a spus: „Stai cuminte şi mănâncă-ţi îngheţata fără să te pătezi!” şi apoi, într-o echilibristică demnă de admiraţie, a început să-şi „scrolleze” telefonul mobil, lingându-şi tacticos îngheţata. Fetiţa se foia, îşi bălăngănea picioarele şi din când în când spunea timid „mami”, dar fără niciun ecou. Era clar că se plictisea şi avea chef de vorbă. În condiţiile normale de acum câţiva ani (oare câţi?) aş fi intrat în vorbă cu fetiţa de lângă mine, dar în ziua de azi ar fi o întreprindere riscantă. Nu te poţi adresa unui copil în public fără a fi suspectată de intenţii necurate sau considerată o „babă băgăcioasă”.
Între timp s-au eliberat locurile din faţa mea, mămica (cu ochii în telefon) şi-a luat odrasla de mână şi a mutat-o pe unul dintre scaune şi apoi s-a aşezat alături de ea. Speram ca măcar acum să schimbe câteva cuvinte cu fetiţa care a mai spus o dată, timid, „mami”, dar nici poveste! Mama continua să „scrolleze” ecranul telefonului, iar eu îmi doream ca îngheţata fetiţei să dureze până la coborâre. Poate că pe drumul spre casă aveau schimbe, totuşi, câteva cuvinte.
Brusc am realizat că vehiculul era mai liniştit decât „pe vremuri”. Nimeni nu conversa. Se auzeau în surdină doar melodiile sau replicile din clipurile vizionate pe internet. Feţele călătorilor, senine sau încruntate, reflectau cele văzute şi aflate „de pe telefon”.
De o vreme încoace, în autobuz nu se mai discută aproape deloc la telefonul mobil, ceea ce e mai bine, pentru că nu eşti nevoit să completezi în gând replica interlocutorului.
Dacă mă gândesc mai bine, nu numai în autobuz, ci în general, se discută din ce în ce mai puţin la telefon. Ca să nu mai pomenesc de discuţiile directe, întâlnirile „fizice” care sunt şi mai rare. E mai comod să comunici prin intermediul unui dispozitiv decât direct sau face-to-face (tradus în română „faţă în faţă”, chiar şi în lucrările de specialitate). Şi asta e valabil chiar şi pentru mine. Scriu zilnic multe e-mailuri, mesaje pe WhatsApp şi pe Messenger, vorbesc la telefon, dar mă urnesc destul de greu să mă întâlnesc cu cineva în oraş. Şi nu e vorba doar de comoditatea vârstei mele, ci de un fenomen general.
Dezvoltarea tehnologiei digitale a înlesnit aşa-numita interacţiune mediată care oferă nu numai comoditate, ci şi protecţie. Dacă interacţiunea directă se derulează pe mai multe canale verbale şi non-verbale (mimică, gestică, proximitate, ton, contact vizual), „dezvăluind” mai mult din personalitatea reală a celor care comunică, utilizarea dispozitivelor digitale poate scădea presiunea şi permite controlul. Tastarea întârzie răspunsul spontan (chiar dacă nu echivalează cu celebra numărare până la zece) şi poate reduce efectele, uneori iremediabile, ale furiei necontrolate. Şi, evident, poţi încheia mult mai simplu conversaţia, exact atunci când doreşti.
Pe de altă parte, această comoditate şi dorinţă de siguranţă duce la diminuarea sau chiar pierderea intensităţii, emoţiei, vibraţiei unui contact direct.
Culmea e că chiar şi atunci când suntem faţă în faţă cu cineva, comunicarea e perturbată de fluxul de informaţii venit prin telefonul mobil (ca şi cum conversaţia ar fi întreruptă foarte des de către „poştaşul” care sună la uşă cu câte o telegramă).
Am impresia că nu ne mai privim în ochi… În orice caz, o facem tot mai puţin. Poate că nu dorim să ne oglindim în ochii altora şi nici să receptăm nemijlocit privirile triste, neîncrezătoare sau mustrătoare, dar le pierdem pe cele recunoscătoare, consolatoarea şi iubitoare. Cred că lipsa, evitarea acestei interacţiuni afectează din ce în ce mai mult viaţa de zi cu zi, societatea în general.
Refugiul în lumea virtuală începe din familie. Uneori se refugiază părinţii (de pildă mămica din exemplul meu), alteori (de multe ori) copiii care o fac sub oblăduirea celor mari, mai ales când aceştia sunt foarte ocupaţi cu treburile.
Există, desigur, remedii, precum activităţile sportive sau practice, zilele „fără telefon” etc. Dar e nevoie de voinţă, de răbdare, de educaţie ca să fie puse în practică, iar şansele de reuşită nu sunt prea mari. Dispozitivele aflate la îndemână sunt aproape indispensabile. Cu ajutorul lor atât informaţia, cât şi comunicarea sunt „la un click” distanţă[2]. Şi asta e extraordinar! Poţi fi la zi cu „tot ce mişcă” şi poţi contacta persoane aflate în cele mai îndepărtate locuri. E posibil însă, ca între timp să te îndepărtezi de cele apropiate… Sau numai eu am impresia că zumzăitul continuu bruiază semnalele esenţiale?
S-au schimbat şi regulile sociale. Dacă intri în vorbă cu cineva pe stradă, dai impresia unui „ciudat”. Nu mai ai de ce să întrebi cât e ceasul, pentru că toată lumea are ceas şi telefon, ora e afişată în staţiile de autobuz şi în magazine. Nu mai ai motiv să întrebi unde e strada cutare, pentru că mai toată lumea are aplicaţii de orientare în oraş. Trebuie să se petreacă un accident, pentru ca lumea să schimbe, totuşi, câteva vorbe. Din fericire – cel puţin la noi, la Cluj – lumea sare în ajutorul celor care cad şi se accidentează pe stradă. Am auzit că în alte părţi trecătorii grăbiţi şi preocupaţi îşi ignoră semenii aflaţi la necaz.
Poate că şi cei care ar avea chef de vorbă se tem de cei cu care ar discuta, pentru că îi bântuie anxietatea.
De o vreme încoace, atunci când sunt singură acasă, tresar la auzul soneriei sau al bătăilor în uşă. „Cine o fi? Ce o fi vrând?” mă întreb îngrijorată. „Dacă nu m-a anunţat că vine, înseamnă că nu-i ceva de bine”. Oare acest fapt e valabil numai pentru mine?
Andrea Ghiţă
(*) FTF – prescurtarea de la face-to-face
Bibliografie selectivă:
https://www.tratamentanxietate.ro/anxietatea-sociala-si-comunicarea-online
[1] Jumătăţile din autobuz https://baabel.ro/2022/11/jumatatile-din-autobuz/
[2] Potrivit Institutului Naţional de Statistică În anul 2025, 89% din gospodăriile din România pot accesa internetul şi 95,1% din populaţia cu vârsta cuiprinsă între 16 şi 74 de ani a accesat Internetul.
Sursă ilustraţie: Andrea Ghiţă cu asistenţă digitală
19 Comments
Consider telefonul mobil ca fiind un medicament care ajuta in anumite cazuri dar poate dauna daca nu e folosit in moderatie si daca nu eviti sa devii addicted., ceea ce nu e usor. E important de cantarit daca efectele secundare ale acestui remediu nu sunt mai daunatoare decat beneficiile aduse,.Asa cum reiese din articol, lucrurile esentiale din viata pot fi nociv afectate.
O solutie este sa presari comoditatea oferita de dispozitivelor electronice cu mijloacele traditionale de comunicare: convorbirile telefonice sau intalnirile in persoana daca apropierea geografica permite acest lucru..
De necrezut, dar am cateva cunostinte in Romania si in Israel care fie ca nu au telefon mobil, fie ca nu poseda un computer si deci nu stiu sa foloseasca internetulsau si una si alta, bazandu-se pentru informatii exclusiv pe stirile de la radio sau TV! In asemenea cazuri, convorbitile telefonice nu sunt o optiune, ci o necesitate pentru a pastra legatura cu prietenele mele.
În viitorul apropiat, oamenii vor merge pe stradă și poate în autobuz cu ochelari Google sau mai bine cu ochelari VR sau AR, toată lumea va fi într-o lume virtuală deconectată de realitate și totul va fi programat de sus de către AI. Pe Netflix există un serial englezesc foarte bun „Capture”, al treilea, an în care tratează exact acest fenomen.
Aceia nu vor fi OAMENI, eu i as numi maimute. Si ma gandesc cum e cu PROGRESUL, poate va veni ziua in care se vor face eforturi pentru a fi oprit, asa fel incat sa se “inainteze” inapoi.
Andrea, ce discutii interesante ai initiat
de la FTF, termen nou pentru mine.👏👏
Da, am scris articolul într-o doară. Nu e ceva nemaipomenit, dar văd că e comentat. De fapt, totul e complex. Lucrurile se întrepătrund şi se condiţionează reciproc. Tehnologia digitală e necesară atât în economie, cât şi în viaţa socială. Înlesneşte informarea (şi dezinformarea!), alungă singurătatea, dă ocazia să se afirme oricine care poate tasta, dar oamenii îşi duc metehnele din spaţiul real în cel virtual şi atunci pericolele apar şi aici. Cât ne doream pe vremuri ca scrisorile să ajungă la destinaţie mai repede… Iată că acum ajung instant. Dar mă tem că scrisori de dragopste fierbinţi şi pasionale, frumoase şi duioase nu se pot scrie decât pe hârtie. Dar se poate încerca.
Cateva ganduri la ceas de noapte.
Singuratatea de felurite tipuri e una din cauzele principale ale permanentei cuiva pe retele sociale.
Cat priveste scrisori de dragoste, sau doar de prietenie, am experimentat acest mijloc buclucas, cu ++++ si —–
Noapte fermecata de amintiri si vise placute⚘❤⚘
Dragă Andrea,
Articolul tău a avut un impact puternic şi asupra mea. Sunt înconjurată (ceea ce este foarte bine, mă face fericită, de fapt) de soţ, fiice, gineri şi nepoţi.
Daaar pentru a-i provoca pe cei mici (de la 4 la 23 de ani) la o conversaţie face-to-face, trebuie să-şi ridice „face” din telefon sau din ce „device” au în faţă. Nu intru în detalii, dar nu-i uşor, deşi facem tot ce putem să-i ţinem departe, cu programe de activităţi, cu sport, cu distracţii în aer liber, cu întâlnirea cu colegii sau prietenii, cu „time limit” impuse pe iPad sau telefon şi tot aşa. Foarte greu şi foarte trist, căci reacţia lor nu este întotdeauna ceea ce ţi-ai dori. Nu-i uşor de trăit ca părinte (şi mai ales ca bunic) în această epocă, şi de găsit calea cea mai bună pentru a evita device-urile. Mai ales când şi noi suntem „tehnologizaţi”, mă rog, să-i zicem aşa, şi folosim zilnic nu numai un banal chat, ci şi social media. Cel mai greu este cu cea mică, pentru că de cum mă vede că-mi iau telefonul în mână vrea să sară pe el de parcă totul ar depinde de acest minuscul obiect.
Ai dreptate cu telefoanele și rețelele de socializare, dar eu nu mă las! Îmi face o deosebită plăcere să intru în vorbă cu străini și în felul acesta am cunsocut mulți oameni simpatici, de exemplu oameni pe care îi întâlneam zi de zi în autobuz, în drum spre servici.
Dar exemplul clasic este tatăl meu care l-a cunoscut pe tatăl lui Peter Rosenthal în tramvai. Prietenia lor a ținut până la sfârșitul vieții tatălui meu și ea continuă în generația următoare. Ce pierdere ar fi fost să nu intre în vorbă cu un om străin!
Mi ai amintit ca am fost la o minunata seara literara la ICR Tel Aviv, unde lansau carti doua talentate poete israeliene de limba romana, una dintreele mai tanara, care scrie poezii, picteaza si compune muzica pe versuri diverse, Reli Schwartzberg cealalta a fost amintita la baabel in contextul traducerilor ei in ebraica a unor poezii eminesciene. Adina Rozenkrantz Herscovici. Cartea lansata de ea la ICR era O poveste de iubire pornita i tr un tramvai, ce i drept in anii ’30.
Si tot asa, dupa o intal ire ntr o statie de
tren s a facut filmul Short encounter, poate multi l au vazut…
Să remarcăm că pe atunci nu existau dispozitivele de acum şi, privind în jur, puteai să te îndrăgosteşti, Acum, privind în telefon, poţi rata o poveste de dragoste, dar poate că o întâlneşti pe Net. Apropo, de recitit articolul lui Peter Biro, despre datingul de pe internet. https://baabel.ro/2019/07/minciuna-in-epoca-intalnirilor-aranjate-prin-internet/
Cautand tot “intr-o doara acest film, pe care l-am vazut cu zeci de ani in urma, l-am gasit pe youtube, oricine il poate vedea, un film in alb-negru.
https://www.youtube.com/watch?v=Z7Gz1s9mIuA
Acest film fara nici o legatura cu ce scrisesem inainte, mi-aminteste de profesoara de engleza pe care am avut-o in ultimii mei ani de liceu si chiar de facultate, Hilde Eckstein, originara din Cernauti, pe care am vazut-o ultima data la o vizita a ei in Israel. Mi-a recomandat in toti anii sa “dau” la medicina. Multa vreme mi-am spus ca a fost o greseala ca nu am ascultat-o.
Ső precizăm că atunci nu existau telefoane mobile. Din păcate, azi toată lumea stă cu nasul în telefon. Câte prietenii adevărate se ratează în tramvai sau tren şi câte amiciţii superficiale se conectează în spaţiul virtual! Şi idilele ibidem.
Frumoasă poveste tristă, iscusit condusă de la descrierea unei scenete la meditațiile asupra fenomenului.
Dar, oricum ar fi, e realitatea.
Nu instrumentul e blamabil, problema e utilizatorul.
Mă bucur că articolul – având un subiect mai puţin interesant în aceste vremuri frământate – primeşte totuşi comentarii. Sunt de acord cu Daniel Lőwy că în priuncipiu îi poţi zâmbi unui copil, dar să intri în vorbă cu el e mai riscant. În exemplul dat de Veronica Rozenberg e vorba de una dolescent. Chiar eu descriam într-un articol gestul emoţionant al unui tânăr care mi-a întins o ramură înflorită pe Podul Garibaldi https://baabel.ro/2024/03/un-mesager/. Fiecare “cugetare” de a mea din articol poate fi confirmată sau infirmată. Până la urmă esenţial este că tehnologia digitală ne-a influenţat şi ne influenţează vieţile. Uneori, e mai politicos să scrii decât să suni la telefon, pentru că nu ştii dacă deranjezi sau nu, dacă persoana apelată are sau nu timp de convorbire. Pe de altă parte comunicarea telefonică e mai eficientă. Toate sunt în interconexiune. Dar e cert că anxietatea e prezentă şi poate fi pusă pe seama oricărei componente a vieţii, inclusiv pe simplul fapt că omul îmbătrâneşte şi devibe mai sensibil, mai circumspect.
Fiecare “cugetare” de a mea din articol poate fi confirmată sau infirmată
Ai perfecta dreptate, cred ca depinde de personalitate si de experienta de viata a adultului.
Spre deosebire de ce scrie Andrea eu personal eviit reducerea legaturilor FTF la absurditatea corespondentei scrise pe WA, distrugatoare in timp a degetelor, ochilor si incheieturilor relevante.
Sunt oameni, chiar si la a N a varsta, care in loc sa vorbeasca, chiar prin WA, prefera sa bata cu degetul scriind.
Am plecat la distanta, nu o data ca sa revad oameni dragi. Nu stiu cat voi mai putea s o fac.
Cat de multe initiative s au pierdut, din cauza acestei unelte, telefonul celular, cate accidente de masina continua sa produca obsesiva gandire ca ai alaturi un mijloc disponibil de comunicatie.
Privind adresarea catre un copil sau persoana, in mod intamplator, nu cred ca ar fi riscant, intuitia imi spune cui
m asa putea adresa si o fac nu o data.
Acum.cateva minute am vorbit la telefon cu eroina unei povestiri scrisa de mine la baabel, Maria Gaitan Mozes, o doamna de o varsta aproape centenara, o minte lucida si un suflet sensibil,; timpul nu reuseste intordeauna sa estompeze.
Mi a pivestit ce i s a intamplat de curand cand mergea pe strada. Un baietel de 13 ani a “agatat o” adresandu i se. Dorea s o intrebe de ce nu si poate face prieteni. S au asezat la un colt de strada in Bat Yam si au continuat, timp cam de jumatate de ora, sa vorbeasca, in ebraica, el corectand o cand si cand.
Poate am convins o sa scrie despre acest episod inedit, chiar la baabel.
Poate o coincidenta cu acest articol…
Dar desigur exista si a doua fata a monedei, nu poate fi neglijata.
Adeseori imi lipsesc cuvinte, google, prin intermediul telefonului ma ajuta in timp 0, sa le gasesc. Nu e singurul exemplu.
Andrea descrie un fenomen trist, parte a înstrăinării societății. În urmă cu câțiva ani circula zvonul că Steve Jobs și-ar fi cerut scuze pentru lansarea iPhone-ului, un fapt neconfirmat de Copilot.
Sunt de acord că astăzi un gest prietenos adresat unui copil pe care nu-l cunoaștem poate trezi suspiciuni nejustificate. Totuși, nu mă pot abține să-i fac semn cu mâna unui copil care zâmbește la mine. Fie ce-o fi. Spre fericire, până acum nu am fost apostrofat de părinții copilului.
Mi s-a întâmplat recent într-un magazin alimentar, când stăteam la coadă la casă. Un băiețel de vreo cinci luni, purtat în brațe de tatăl său, îmi zâmbea în continuu, iar eu i-am răspuns la fel. Am intrat în discuție cu tatăl și i-am lăudat copilul pentru cât de prietenos este. La care tatăl mi-a răspuns:
– Este prietenos, dar nu cu oricine.
Mărturisesc că mi-a căzut bine.
Cu câțiva ani înainte, un șofer care dădea lecții de conducere mi-a spus: tinerii de astăzi nu văd în spațiu .Obișmuiți cu computerul și telefonul de mână ei au uitat să vadă la distanță.
Acest lucru e o deficiență ,care este obiectivă și poate chiar primejdiu un șofer la volan,
Dar câte deficiențe psihice provoacă ?
Sunt și foloase . În Israel o fată a fost salvată din deșert în timpul unei inundațții pentrucă a avut telefon și a putut anunța unde se află.
Uneori nu ne orientăm obiectiv, uneori nu ne orientăm în viață.
E bine să fim conștienți de binele și răul care ne face această tehnologiie.
Cred că este trist ce scrii și va fi și mai trist în viitor. Pe rețelele sociale oamenii își permit direct sau indirect să te jignească, ceea ce nu ar îndrăzni s-o facă face to face. Oare este acest lucru un semn de sinceritate, sau lipsă de control al răului din persoana respectivă?
Cu cât ne îndepărtăm fizic unii de alții, cu atât ne apropiem tot mai mult de roboții umanoizi.
Retelel sociale, sunt inca din fericire o chestiune de alegere, le poti utiliza, dar in aceeasi masura ignora.