Număr vizualizări 20 ori
L-am cunoscut pe profesorul Ber Kotlerman[1], de la Universitatea Bar-Ilan, cu prilejul Şcolii Internaţionale de Iarnă de Limbă Idiş pentru Avansaţi, organizată în februarie 2026 de Institutul de Studii iudaice şi Istorie Evreiască din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai. Mai multe informaţii despre acest eveniment găsiţi în reportajul pe care l-am realizat pentru emisiunea Transilvania Policromă de la TVR Cluj
Toate expunerile au fost prezentate în limba idiş, nu am înţeles ceea ce le-a spus profesorul Kotlerman cursanţilor, dar am remarcat atmosfera destinsă şi carisma vorbitorului care a ştiut să stârnească interesul auditoriului şi să instaleze buna dispoziţie punctată cu hohote de râs. Știam de pe Internet că profesorul copilărise în Birobidjan şi, după interviul luat pentru emisiunea TV, l-am rugat să-mi acorde unul pentru revista Baabel. Despre Birobidjan s-a mai scris în revista noastră, dar niciodată nu am avut ocazia să discutăm cu un nativ.
Peste câteva zile ne-am întâlnit la biblioteca Institutului de Studii Iudaice. Discuţia a început, firesc, despre familie şi copilărie.
Vă consideraţi un birobidjaner?
Categoric. Mai mult decât orice altceva. M-am născut la Irkutsk, unde părinţii mei erau studenţi, dar apoi ne-am stabilit în Birobidjan şi am trăit acolo până la vârsta de 17 ani.
Cum a ajuns familia Dvs. în Birobidjan?
Bunicii mei erau originari din vestul Ucrainei şi în timpul celui de al Doilea Război Mondial au fost evacuaţi. Familia mamei a fost evacuată în Asia Centrală, iar bunica din partea tatei în Altai, o regiune muntoasă din vestul Siberiei. După război părinţii tatei s-a întors în Ucraina, dar casele lor erau ocupate şi au fost primiţi cu ostilitate. Tatăl meu s-a născut lângă Zaporojie, în 1949. Apoi au decis să se mute în Birobidjan. Familia mamei s-a stabilit acolo după refugiul din Asia Centrală.
Cum au decis să se mute într-un loc necunoscut și atât de îndepărtat?
Cred că şi din cauza antisemitismului. De pildă, bunicul din partea tatei era fotograf ambulant şi după război cineva i-a spus: „Mai bine vă omorau pe toţi!” Aşa că s-au decis să se mute în Regiunea Autonomă Evreiască, o zonă de 46.000 de kilometri pătrați, mai mare decât Belgia şi Olanda împreună. Erau două oraşe, Birobidjan şi încă unul şi multe sate, cu colhozuri şi ferme agricole. Între 1946 şi 1949 autorităţile sovietice au organizat 12 convoaie cu evrei înspre Birobidjan. Erau garnituri foarte lungi, cu până la 100 de vagoane. Purtau numele de „eşaloane”.
Era o formă de purificare etnică?
Nu, mulţi evrei voiau să se ducă, mai ales că aveau anumite avantaje. Nici nu au fost acceptaţi toţi doritorii. Bunicii mei materni au plecat din Dnipro şi au călătorit peste trei săptămâni cu transsiberianul. Având studii de zootehnie, au fost repartizaţi într-un colhoz. Interesant că satul în care au ajuns era populat cu moldoveni care fuseseră deportaţi cu mult timp înainte și toţi vorbeau românește… Nu prea erau nici de unele, dar satul era electrificat şi au primit casă, pentru că erau specialişti. După un an au plecat de acolo.
Bunicul meu nu ştia ruseşte, vorbea doar idiş, şi în timpul războiului nu a fost trimis pe front pentru că nu ar fi înţeles ordinele. A fost detaşat la graniţa cu Iranul şi aşa a supravieţuit. Bunica era traducătoarea lui în limba rusă. Aşa am învăţat şi eu idiş. Părinţii mei au terminat facultatea. Tata era inginer într-o fabrică importantă şi mama era ziaristă la ziarul local, Birobidjaner Ştern, publicat în două limbi: idiş şi rusă.
Cum era sociatatea din Birobidjan? Erau numai evrei? Ce fel de prieteni aţi avut?
Erau mulţi evrei, dar nu numai. Cel mai bun prieten al meu era jumătate rus, jumătate iakut (un fel de inuit), dar atunci nu ştiam asta şi nici nu-mi păsa. Era prietenul meu şi avea porecla Haim. Uneori mâzgăleam pe pereţi în idiş, dar cu litere ruseşti. De altfel, toate inscripţiile erau în idiş. Aveam şi echipă de fotbal şi de handbal. Se practicau toate sporturile şi se organizau campionate regionale.
La şcoală învăţaţi în idiş?
Da, învăţam limba idiş, dar celelalte materii le învăţam în rusă.
Ce puteţi spune despre identitatea Dvs. evreiască?
Era una mai degrabă geografică. Adică eram evreu pentru că proveneam din Regiunea Autonomă Evreiască. Nu învăţam ebraică şi nu mergeam la sinagogă. Era comunism. În vara lui 1985, la vârsta de 14 ani, fiind un elev foarte bun, am fost trimis în tabăra internaţională Artek[2], pe litoralul Mării Negre. Acolo erau pioneri din toate republicile unionale. Un băiat din Moldova m-a întrebat: „Kotlerman, tu eşti german sau rus?” El era creştin, ca de altfel şi ceilalţi copii. Nici azi nu ştiu dacă răspunsul meu a fost etnic sau geografic: „Sunt evreu din Regiunea Autonomă Evreiască”. După ce am spus asta, am observat privirea suspicioasă a celorlalţi copii şi unul dintre ei mi-a spus „Tu nu eşti evreu, eşti jidan!” şi mai mulţi copii s-au îndepărtat de mine. Atunci nu am înţeles despre ce e vorba.
Până atunci nu v-aţi întâlnit cu antisemitismul?
Auzisem despre el de la oameni veniți din vestul URSS, de pildă o cunoştinţă venită în vizită din Chişinău, dar în Birobidjan nu exista aşa ceva. Acolo trăiam, cum să spun, ca într-o rezervaţie. Antisemitismul era teoretic.
Bunicii nu v-au povestit niciodată, nimic?
Nimic în afara replicii de care am amintit: „Mai bine v-ar fi ucis pe toţi”.
Care erau aşteptările Dvs. în anii când locuiaţi în Birobidjan?
Îmi doream să fiu biolog, mai exact oceanolog, chiar dacă oceanul se afla la 800 de km depărtare, ceea ce nici nu era atât de departe la dimensiunile URSS. Eu eram norocos, tata lucra într-o uzină mare şi importantă care avea o staţiune proprie pe litoralul Mării Japoniei, lângă Vladivostok. În fiecare vară familia noastră avea dreptul la o vacanţă gratuită de două săptămâni în acea staţiune şi visam să ajung oceanolog. Apoi, pe la vârsta de 17 ani, am aflat că evreii nu erau admişi în expediţiile de oceanologie.
Când aţi decis să faceţi aliya?
Oh, asta s-a întâmplat la Moscova, după ce m-am înscris la Facultatea de Jurnalism a Universității de Stat din Moscova, cea mai bună universitate din ţară, un fel de Harvard. Eram la secţia de jurnalism-radio.
Cum aţi ales tocmai jurnalismul?
Cum spuneam, mama era ziaristă, redactor-şef adjunct la Birobidjaner Ştern.
Asta era înainte sau după disoluţia URSS?
Ţara era în fierbere, dar sistemul sovietic mai funcţiona, astfel încât fiecare student beneficia de bursă. Învăţământul era gratuit. Bursa mea era de 50 de ruble şi cartelele de masă pentru o lună costau 12 ruble. Abonamentul pe mijloacele de transport consta 5 ruble, plăteam o taxă de 2 ruble pentru casa de cultură şi restul, până la 50 de ruble, erau banii mei de buzunar.
Când aţi plecat la studii la Moscova, încă nu aveaţi de gând să vă stabiliţi în Israel. Care a fost momentul de cotitură?
La Moscova am vizitat o expoziţie israeliană unde, printre altele, am văzut multe cărţi ebraice. Am recunoscut literele şi am răsfoit o carte. Atunci o doamnă de acolo m-a întrebat dacă cunosc limba ebraică. Nu, cunoșteam numai literele. Atunci mi-a dăruit mai multe cărţi: dicţionare, cărţi de gramatică şi altele, nu mai ţin minte exact. M-am întors cu metroul. Ştiţi, la Moscova toată lumea citeşte în metrou: cărţi, ziare, reviste şi nu-şi ridică ochii din ele. Am deschis un dicţionar şi am fost captivat de ceea ce am găsit acolo. Cred că acela a fost momentul deciziei de a pleca, dar trebuie să menţionez că, doar cu câteva săptămâni înainte, cineva îmi împrumutase cartea lui Orwell, 1984
Nu era interzisă?
Era samizdat şi trebuia s-o înapoiez în două zile. Am devorat-o pur şi simplu, iar după ce am văzut expoziţia, mi-am dat seama că, în ciuda schimbărilor majore din timpul aşa-numitei perestroika din epoca lui Gorbaciov, nu mai doream să rămân acolo.
Astfel aţi încetat să fiţi un birobidjaner?
Nu. Am rămas un fiu al Birobidjanului. Pentru mine Birobidjan nu este o parte a Uniunii Sovietice, ci un loc în sine.
***
Timpul alocat interviului s-a scurs pe nesimţite şi a trebuit să închei discuţia cu profesorul Ber Kotlerman, fără să fi atins un aspect important: viaţa culturală şi socială din Birobidjan. Interlocutorul meu mi-a venit în ajutor. indicându-mi un interviu amplu pe acest subiect acordat unei publicaţii ruseşti, a cărei versiune română o vom publica în ediţiile viitoare.
Andrea Ghiţă
[1] https://cris.biu.ac.il/en/persons/dov-ber-kotlerman/
[2] https://en.wikipedia.org/wiki/Artek_(camp)
