Număr vizualizări 23 ori
Nu, nu mă refer la poezia lui Vlahuță, unde „minciuna stă cu regele la masă”. În ziua de azi nu prea există pe lume regi, decât doar ici și colo, și deși regii moderni se coboară spre popor cu fiecare ocazie, arătându-se mai democrați decât sunt, să stai cu regele la masă nu e o situație de fiece zi care să fie trecută cu vederea.
Eu nu am stat niciodată la masă cu vreun rege, dar președintele american Trump a făcut-o recent cu ocazia vizitei regelui Marii Britanii, Charles al III-lea, la Washington. De fapt, era o vizită banală, programul nu conținea elemente vitale, nici măcar importante pentru ambele națiuni și cu atât mai puțin pentru întreaga lume. Această vizită va rămâne în istorie nu pentru rezultatele convorbirilor de ordin politic între cei doi (nu i-aș putea numi pe amândoi șefi de stat, pentru că regele Angliei are, precum se știe, doar o funcție onorifică), ci pentru dineul oferit de președintele american în cinstea monarhului britanic.
De la bun început propun tuturor celor care nu au avut ocazia să asculte discursurile celor doi oameni de stat, să pună deoparte acest text, să „urce pe Internet”, pentru a le asculta[1] și doar apoi, dacă doresc, să se reîntoarcă la rândurile de față.
În viața mea am ținut destule discursuri și niciodată nu am avut un text în față. Mi s-a părut că e mai important să urmăresc fizionomia ascultătorilor, decât să mă țin, cuvânt cu cuvânt, de un text scris. Ascultându-i pe cei doi cum citeau discursuri scrise pe hârtie, am avut senzația că în materie de discursuri eu sunt un simplu amator. Bineînțeles că de obicei textul acestor discursuri super-oficiale e compus de altcineva, dar nu mă îndoiesc că politicianul care primește o ciornă de discurs de la un colaborator, un membru al „acvariului”, trece nu o dată peste text, îl rearanjează, îl spilcuiește și îl aduce la forma pe care și-o propusese de la bun început.
Încă o remarcă: niciodată nu l-am simpatizat pe actualul rege al Marii Britanii. În ochii mei el e principalul, chiar dar nu directul, vinovat de tragicul sfârșit al fostei sale soții, Diana. Iar ca bărbat, când văd pentru cine și-a abandonat tânăra și frumoasa soție, e clar că gusturile noastre diferă fundamental.
Dar să trecem la subiect.
De multe ori s-a spus că ceea ce desparte America de Anglia e limba comună. Știam dintotdeauna că această ironie conține un dram de adevăr, dar ascultându-i pe cei doi, expresia de mai sus devine realitate. Sper ca cititorul, după ce va asculta cele două discursuri, va fi de acord.
În discursul său, Trump a prezentat un text clasic, oficial, cu trimiteri la anumite evenimente istorice care au legat cele două țări, făcând abstracție de faptul că acum 250 de ani independența Statelor Unite nu a fost obținută cu aprobarea Angliei, ci prin luptă împotriva colonizatorului. Fără discuție, lui Trump nu i se poate aduce niciun reproș, el s-a ferit să amintească acele puncte negative din lunga istorie a relațiilor dintre cele două țări, cu atât mai mult cu cât în prezent situația este mai mult decât încordată și ultimul lucru pe care și l-ar fi dorit era să pună sare pe rană. Și cum rezolvi problema, dacă nu vrei să produci o situație penibilă, într-o atmosferă oficială, în prezența a sute de invitați? Trump a ales subiectul cel mai sigur: perfecta colaborare dintre cele două puteri în timpul celui de al Doilea Război Mondial.
Cât despre discursul regelui, după părerea mea acesta e un exemplu de luare în considerare a capacității de răbdare a publicului și folosirea acelei scurte intervenții (mai puțin de 13 minute, față de 25 ale americanului) pentru a împleti date istorice cu povești despre legătura familiei regale cu Noua Anglie (New England, cum a denumit-o monarhul) și includerea unor remarci anecdotice de cea mai bună calitate. Cum altfel poate fi interpretată aluzia regelui la recenta renovare a Casei Albe, care i-a readus în amintire un moment istoric, când și ei, englezii, au „contribuit” la aspectul acestei importante clădiri, întrucât în 1814, în timpul războiului dintre cele două țări, trupele engleze au incendiat clădirea?
Socotelile dintre englezi și americani sunt mai numeroase și mai profunde decât își închipuie muritorul de rând. Churchill era pe jumătate american, iar mama lui Trump era de proveniență britanică. O mulțime de nume pe harta Americii sunt de origine engleză și Charles nu s-a putut abține să enumere câteva, printre care… Charlestown, care e foarte aproape de inima sa. Și cum să nu-ți scoți pălăria în fața excepționalei expresii „momente de dificultate”, o aluzie la situația de azi dintre cele țări, Marea Britanie nesprijinind actualul război cu Iranul?
Da, engleza celor două țări are multe elemente diferite și Charles nu a pierdut ocazia să amintească două dintre ele: football / soccer și Artemis 2 / Artemis II.
Aceasta îmi amintește de celebra glumă, preluată parțial de Trump într-una din discuțiile cu regele Charles. La un congres științific, într-o pauză stăteau de vorbă la o cafea un englez, un american, un australian, un canadian și un francez. La un moment dat, francezul se revoltă: de ce limba oficială a congresului e engleza și nu franceza, cea mai veche limbă diplomatică, culturală etc.? Iar americanul răspunde: uite de ce, dacă nu eram noi, ăștia americani, englezi, australieni, canadieni, azi vorbeam cu toții germana! Răspunsul regelui la aluzia lui Trump în anecdota de mai sus? „Adevărat, dar dacă nu eram noi, azi vorbeam cu toții franceza!”
Sper din tot sufletul că am reușit să provoc cititorului interesul de a urmări (dacă încă nu a făcut-o) cele două intervenții oficiale la dineul cu pricina. Îl asigur că va auzi multe replici interesante / ironice / istorice / cu iz personal, neincluse în textul de față.
Iar la urmă o remarcă personală. Când asculți două discursuri, unul în engleză și altul în „americană”, îți dai seama cu ușurință care dintre ele a apărut prima în istorie. Ceea ce nu explică faptul că eu pe englezi îi înțeleg mult mai ușor decât pe americani. Sau poate că da?!
Gabriel Ben Meron
[1] https://www.youtube.com/watch?v=I59_oflhl9k
