Număr vizualizări 12 ori
Peter Rosenthal a mai publicat sporadic în revista Baabel, cel mai recent fiind romanul autobiografic În capcana timpului, apărut în foileton în 2022. Peter este „medicul-condeier” prin excelență. Și când a primit un post, o dată pe săptămână, în zilele de joi, la o clinică de psihiatrie în celălalt capăt al orașului Köln, i-a venit o idee: să consemneze, timp de un an, întâmplările mărunte din zilele de joi, scenele inedite la care a fost martor, impresiile, ideile, stările de spirit… Așa s-a născut culegerea de proză scurtă intitulată Donnerstags [Joi], apărută în decembrie 2025 la editura Parasitenpresse. https://parasitenpresse.wordpress.com.
2 Noiembrie. Allerseelen (Ziua Morților)
E chiar ciudat câte sărbători cad în zile de joi! De parcă anul acesta joia ar fi în Champions League a sărbătorilor. Dar nici măcar în Renania catolică Ziua Morților nu e o sărbătoare legală, ci doar o zi (ne)obișnuită de lucru, așa că mă pregătesc să plec la clinică. Totul e de-acum rutină, merge aproape automat: îmi pregătesc cafeaua, îmi încălzesc termosul, îmi fac sanvișurile, îmi iau pagerul clinicii, pixul, ochelarii, casca de bicicletă și la drum! Adesea, după câteva sute de metri, mă trezesc că am uitat ceva și atunci decid dacă are rost să mă întorc. Pentru cască, șansele sunt fifty-fifty, pentru ochelarii de citit mă întorc neapărat. Astăzi totul merge ca pe roate, doar că după Sărbătoarea Tuturor Sfinților, frigiderul e gol și trebuie să-mi cumpăr un sandviș la brutăria de după colț. Pe drum trec pe lângă o placă comemorativă pe casa unde a locuit Edith Stein, cea care a fost ucisă de naziști și apoi beatificată. Convertirea la catolicism, viața la mânăstire, caritatea, nimic nu a salvat-o de furia oarbă a urii de rasă. Cred că Papa Ioan Paul al II-lea a făcut o faptă remarcabilă când a dispus să fie beatificată și apoi sanctificată, pentru a nu fi dată uitării.
Îmi pun sanvișul în geanta bicicletei, lângă termosul plin, și îmi văd de drum. Azi cerul e tuciuriu și pe drum mă întâmpină rafale de vijelie. Uraganul Ciarán a produs pagube însemnate pe coasta Franței și a Angliei, dar la noi, departe de coastă, a ajuns numai periferia lui. Frunzele veștede sunt măturate de colo-colo, ridicate în sus și împrăștiate ca niște confeti, în aer par să recreeze figurile de Halloween de luni. Multe se adună în gropile din asfalt, ceea ce cere un surplus de atenție. E lunecuș și vântul bate din toate direcțiile. Pe pod am senzația că ar putea să mă arunce peste balustradă, iar frunzele prinse între roți și rama bicicletei adaugă încă un foșnet la vuietul sălbatic al furtunii. Încerc să scap de acest vacarm și pedalez din toate puterile, cu riscul unei aterizări nedorite. Reușesc totuși să țin cursul și înaintez cu efort prin ploaie și furtună. Odată cu schimbarea orei din ultimul weekend, toamna a revenit definitiv în oraș.
Singura lumină de pe drumul de astăzi e la cimitir, gândul la numeroasele lumânări aprinse aici ieri, de sufletul morților. Azi se mai văd numai candelele goale, cu resturi de ceară topită. În curând ajung la clinică și drumul mi se pare ca un coșmar din care mă trezesc abia când ajung în cabinet. Impresiile însele s-au topit ca ceara, pentru că nu am respectat hotărârea de a mi le nota pentru această relatare.
Pe birou mă așteptau mai multe cereri de consult și mi-am ales una. Avem destui medici astăzi, să mai pună și ei mâna! Era o pacientă cu tulburări de alimentație, o maladie pe care, ca medic, o întâlnești mai des decât ai crede. În unele cazuri, medicul de familie nu are idee despre adevărata cauză pentru care este chemat, el vede numai urmările malnutriției: tulburări electrolitice și hormonale. Asemenea simptome cer prezența unui internist, dar până la urmă, pacienta nu a venit. Am așteptat-o la locul cuvenit, am scris rezultatele unor analize de EKG și mi-am dat seama că cel puțin astăzi n-o s-o mai văd. Am încercat să-mi imaginez dacă este una din acele ființe îngrijite, care arată perfect și la care boala abia se ghicește, camuflată în spatele ținutei șic, sau dacă este într-un stadiu avansat, cu ochii înfrigurați, adânciți în orbite, cu pielea uscată, ca bronzul, într-o stare în care viața pare să se stingă văzând cu ochii. Putea să apară ca perfecțiunea întruchipată, fără pată și fără prihană, dar eu știam că e numai o amăgire.
9 Noiembrie. 85 de ani
La clinică am avut un pacient, un tânăr care suferea de tulburări posttraumatice. Este o boală complexă, cu simptome destul de vagi, dar poate fi recunoscută după faptul că apare cu întârziere. Tânărul a supraviețuit unui accident de mașină soldat cu trei morți. El însuși a fost grav rănit, dar când l-au eliberat din spital, după mai multe operații, s-a întors imediat la lucru. Timp de aproape un an părea că recuperarea reușise, până când, într-o bună zi, a cedat. Avea coșmaruri, dimineața nu se mai scula din pat, își pierduse complet puterea de concentrare, nu mai era în stare să citească nici măcar o revistă ilustrată, devenise neliniștit și agresiv. Problema actuală era cu glanda tiroidă. Să fie oare un dezechilibru hormonal? Nu, totul era pur psihologic. Are nevoie de timp, liniște și medicamente. Prognoza e incertă.
Pe drumul de întoarcere, un stol de papagali verzi a țâșnit pe neașteptate de cine știe unde și a trecut chiar pe lângă capul meu. Din nou erau pe partea greşită a râului. Ce caută aici? m-am mirat. Doar locul lor e pe malul celălalt! Și apoi cred că nici nu erau papagali, ci un soi de canari.
Am ajuns acasă. Mi-am făcut siesta de un sfert de oră și m-am trezit, ca de obicei, cu telecomanda în mână. Am apăsat pe 2 și am prins programul meu preferat, „Duelul bucătarilor”. Unul din concurenți e pe cale să se retragă – în fiecare zi, de luni până vineri, se retrage câte unul, iar vineri rămâne câștigătorul săptămânii. Concurentul care a pierdut astăzi a făcut o mâncare de varză creață.
După-amiaza am petrecut-o la cabinet, dar seara vreau să mă relaxez la saună. Împreună cu un prieten o să facem două-trei ture, inclusiv bazin cu gheață și piscină, după care o să ne delectăm cu un șnițel la cârciuma de vizavi. Același antreprenor are în oraș mai multe centre scumpe de sport și wellness pentru clienți stresați. Frumoasa clădire în stil Secession, care în zilele noastre are un public select, a adăpostit multă vreme piscina și baia de aburi a unor cluburi, folosite mai ales de locuitorii cartierului. Aici localnicii se întâlneau, se relaxau și se distrau. Erau și camere de relaxare, dar acolo stăteai de obicei singur. La fel ca în Finlanda, patria saunei, publicul se delecta cu aburi și cu bere, se povesteau câte-n lună și în stele – dar mai ales ultimele bârfe din cartier. Vremurile acelea au trecut. Astăzi locul e bântuit de stresați și de surmenați care plătesc bani grei și uneori am impresia că își închipuie că asta îi îndreptățește la tot felul de pretenții. Așa arată astăzi relaxarea: dacă plătesc bine, pot să-mi permit orice. „Orice” sunt tot felul de fleacuri de-a dreptul penibile, dar mai ales liniște. Oare ce fac acești oameni zi după zi, de au nevoie de atâta liniște? Peste tot se cere liniște. Abia îi șoptești ceva prietenului și deja primești priviri pline de reproș. Te simți ca într-un sanatoriu de tuberculoși unde trebuie să faci un efort ca să te vindeci. Relaxarea apare făcută cu efort, cu disperare, e meschină, chiar agresivă.
Prietenul meu și cu mine nu ne lăsăm intimidați și ne facem programul, vorbim în șoaptă, ba chiar râdem, cu riscul de a primi o dojană cuviincioasă de la personalul bine instruit cum să se poarte. Apoi trecem în cârciuma de vizavi, unde lumea de ieri a rămas intactă. Aici mâncarea e mâncare și nu o aventură culinară. La mesele de lemn stau familii, perechi de toate vârstele, personal prietenos, discret, porții mărinimoase, aburinde, ce mai vrei?
Când farfuria se golește, mă bucur deja cu gândul la ce o să urmeze. Mă tolănesc comod pe canapea și dau drumul la televizor. Tocmai se dau știrile. Se vede cancelarul, președintele și mai mulți membri din Bundestag, cu kipa, într-o sinagogă din Berlin. Se face comemorarea de 85 de ani a Nopții de Cristal. Îmi vine foarte greu să fac ordine în tot ce simt și mă gândesc la pacientul de azi-dimineață. Uneori durează foarte mult până ce frica, această fiară sălbatică, iese la suprafață într-o formă cât de cât inteligibilă, din hățișul subconștientului.
Iau telecomanda și apăs pe butonul de oprire.
(Va urma)
Peter Rosenthal
Donnerstag
