Scandalul cu învăţătoarea Blându şi cu şpăgile de la şcoli mi-a adus aminte de tovarăşa mea. Aşa că stau, ascult şi nu mă minunez. Toată viaţa am fost convinsă că te duci la şcoală ca să te chinui. Că atitudinea cea mai avantajoasă e să te ghemuieşti cât poţi de mult şi să aştepţi să treacă. Că nu trebuie să spui nimănui ce doreşti cu adevărat şi ce ţi-ar plăcea. Şi nici nu-i voie să întrebi dacă nu înţelegi ceva. Râd toţi de tine. Şi totuşi…
Era un cântec trist despre închisoarea de la Doftana. Singurul cântec despre comunişti ilegalişti care-mi plăcea cu adevărat. Refrenul spunea ceva despre tovarăşa mea, încătuşată lângă mine.
Mi-o imaginam pe ea. Invariabil. Cătuşe în locul ceasului micuţ şi auriu care săpa un şanţ în braţul dolofan şi pistruiat. Şi-mi era tare milă.
O iubeam cu o atitudine de căţel. Şi-mi doream tare mult să mă iubească şi ea.
Loviturile veneau întotdeauna de la spate. Mă pândea când puneam mână stângă pe stilou şi mă lovea cu sete. Avea palma grea şi tare. O dată mi-a umflat şi învineţit obrazul. Stângul. Pentru că am dădusem cu capul de bancă. Fusese vina mea. Stătusem prea aplecată asupra caietului.
Asta în clasa întâi, când instinctul de a-mi folosi mâna ”greşită” era puternic.
Metoda a funcţionat. Ani de zile mi-a fost ruşine să recunosc sau să arăt că-s stângace. Mi se părea degradant. Un fel de boală care trebuia bine ascunsă.
Dacă cineva observa că mănânc cu stânga, îmi trăgeam ca arsă mâna sub masă.
Tovarăşa Învăţătoare
Ca s-o cuceresc, am stat odată la coadă la găini pentru ea. Câteva ore. Din proprie iniţiativă. Până când mama, în pragul nebuniei pentru că nu mai veneam acasă de la şcoală, a pornit în căutarea mea. Când i-a reproşat asta a doua zi, tovarăşa i-a răspuns pe un ton apăsat că nu mă pusese nimeni s-o fac. Şi că ei nu-i trebuie găinile mele.
Altă dată m-a auzit când îi spuneam colegului de bancă, Toni, că ştiu s-o desenez pe Chiriţa. M-a ridicat în picioare şi a râs copios. ”Cum s-o desenezi tu pe Chiriţa? N-ai nici un pic de talent la desen. Desenele tale sunt foarte urâte”.
Perfect adevărat. Desenez oribil. Mai mult de 8 n-am luat la desen în viaţa mea. Tata mă mai ajuta când situaţia devenea critică. Ca să nu-mi stric mediile, altfel bunicele.
Trezeşte-mă la orice oră din noapte şi dă-mi dictare. N-o să greşesc niciodată cratimele. Şi-o să visez şi la pensie că înainte de pî şi bî punem mî. Mantra de clasa a treia.
Şi o să cred întotdeauna în sinea mea că orele de sport sunt o porcărie. Mai utile ar fi câteva probleme de matematică. Drept că te alegi cu scolioză şi cifoză, dar se poate trăi şi cu cocoaşă.
Tovarăşa învăţătoare.
Scandalul cu învăţătoarea Blându şi cu şpăgile de la şcoli mi-a adus aminte de ea.
Aşa că stau, ascult şi nu mă minunez.
Toată viaţa am fost convinsă că te duci la şcoală ca să te chinui. Că atitudinea cea mai avantajoasă e să te ghemuieşti cât poţi de mult şi să aştepţi să treacă. Că nu trebuie să spui nimănui ce doreşti cu adevărat şi ce ţi-ar plăcea. Şi nici nu-i voie să întrebi dacă nu înţelegi ceva. Râd toţi de tine.
Şi totuşi….
Fiul meu este elev în clasa pregătitoare. După Revelion a început să numere cu nerăbdare zilele rămase din vacanţă. Pentru că vacanţa e plictisitoare şi inutilă. Pentru că are o listă cu cel puţin cinci motive pentru care la şcoală e mai fain decât acasă.
Şi iar stau, ascult şi taaare mă mai minunez.
La prima întâlnire din sala de clasă, învăţătorul fiului meu a dăruit fiecărui copil păsări colorate. Pentru că, deşi toţi copiii sunt în linii mari la fel, fiecare e diferit în felul său. Iar asta nu e rău deloc.
O idee pe care încă o mai rumeg şi care mă face să zâmbesc fără oprire.
Pentru că asta înseamnă că, totuşi, lumea nu-i plină numai de tovarăşe şi doamne Blându, aşa cum îmi amintesc din copilărie şi cum se vede la televizor….
